Asistentă la Colectiv: ”AM VĂZUT IADUL!”

colectiv

Mărturia unei asistente care a intervenit la tragedia din clubul bucureștean Colectiv. Fără comentarii.

 

Se crăpa de dimineață. Am fost trezită de alarma pe care am uitat s-o dezactivez. Mă uit la ceas, era 7 dimineața. Sâmbată. Am vrut să mă pun la loc în lumea viselor când am observat o forfotă în mesaje și apeluri nepreluate.

Ceva era în neregulă.

Am început dimineața cu lacrimi în ochi și am lacrimi în ochi când scriu textul ăsta. În primul rând pentru sufletele pierdute aseară și în al doilea rând pentru familiile lor. Nu vreau să fiu ipocrită, plâng și cu gândul că aș fi putut să fiu printre ei, în carnagiul de aseară, printre țipete, urlete, sunete de ambulanță și fum.

Durere și foc. Neputință și moarte. Inconștiență și disperare.

Ar fi fost al treilea weekend în care ieșeam în Colectiv luna asta.

Am 25 de ani și nu am auzit în viața mea de o tragedie mai mare decât asta în București. Iar lucruri nasoale se tot întâmplă aici, dar durerea trebuie să fie auzită. Am auzit povești de oameni care au salvat fete din flăcări și când s-au întors în infernul din Colectiv să ajute au fost prinși înăuntru, dar ce am vorbit cu o asistentă medicală, care a fost martor la întâmplarea de aseară m-a doborât de tot.

Asistenta medicală poveștește despre colegi înlăcrimați, despre tineri în stare gravă, despre rugăminți.

Ne-am dus senini. Credeam că e un incendiu banal inițial, continuă, am fost al doilea echipaj la fața locului. Apoi au venit pompierii agitați. Primele două victime. Totul era ca un coșmar. Mergeau, urlau, se târau. Tineri desfigurați. Urlau mulți. Eram două salvări. Una dintre victime, erau o tânără, rănită grav. Țipa la mine să venim mulți. Mă implora. Spunea că sunt 300 de tineri, arși, călcați în picioare. Am implorat plângând pe cei de la dispecerat că sunt sute de oameni arși. Plângeam. Săreau arși pe mine, urlau. Voiau să intre mulți în ambulanțe. Și nu puteam să plecăm cu fata rănită grav. Nu se dădeau din drum.

Abia atunci s-a dezlănțuit coșmarul. Au venit alți patru grav răniți. Izbeau în mine. În salvare. Le curgea pielea, carnea. Acum plâng. Urlau să îi iau, să nu îi las în urmă. Am implorat dispeceratul să aducă mai multe ambulanțe, că e haos. Să vină poliția. Rupeau jacheta de pe mine.

Plângea în timp ce îmi scria. Pe mine mă luase inima în timp ce citeam.

Continuă cu greu.

Apoi, a venit un pompier, avea o tânără de 18 ani, arsă pe 98% din corp, mă implora  cu lacrimi de erou: Ia-o mai repede din brațele mele. Doamne, cât de tânără e! Salveaz-o! Am și eu o fată acasă!. Mi s-a făcut rău. Veneau mulți, mulți de tot. Erau îndesați în salvări. Civili urlau, tineri răniți trăgeau de doctori, aproape smulgându-le hainele. Implorau să fie ajutați, să fie salvați. Se aruncau în fața ambulanțelor. Dădeau cu pumnii în ambulanțe.

Am urme de piele arsă, pe mine, pe echipament. Pompierul șef plângea în hohote. Era în șoc. Țipa: De ce, Doamne?. Tânără arsă nici nu mai avea haine pe ea.  Apoi am intrat urlând la Colțea, cu patru răniți grav. Țipam să vină toți doctorii, că e carnagiu. Toată lumea era în stare de șoc. AM VĂZUT IADUL!

Doi doctori de la echipaje au rămas la fața locului. Erau șase tineri, jos pe borduri, în stop cardiorespirator. Șoferul din echipaj a resuscitat oameni ore în șir până i-a crescut tensiunea și i-a țâșnit sângele pe nas.  

Povestirea era din ce în ce mai compleșitoarea. Tremuram.

Mai era un copil de doar 16 ani! 16 ani! A plâns echipajul la resuscitarea lui. Nu se îndurau. Apoi l-au adus pe fratele lui, pe brațe, la mine. Era grav, era ars tot. Avea ochii umflați și roșii, plângea. Întreba: Sunt rău? E grav?.

Apoi au adus altul. Era 70%. Plângeam. Cădea carnea de pe el. Întreba dacă mai trăiește. Dacă e grav. Era aproape de comă. Îi curgeau lacrimi din ochi, cu sânge. Îmi spunea să îl țin de mână. I-am spus că am un băiat de-o seamă cu el. Mi-a răspuns: Mami, n-o să mor, nu? Încă ieșea fum din el. 

Aici am început să plâng în hohote. Nu am mai putut să continuu să scriu.

La spital părinți pupau ambulanțele, urlau unde le sunt copiii. Le-am spus adevărul. Le-am spus că sunt în stare gravă. Mi-au pupat picioarele la Municipal. Era sinistru. Trăgeau de mine și de colegi, de salvare. 

Asistenta cu care am vorbit, mi-a povestit că toți care au fost luați aseară sunt în stare gravă. Mi-a scris cu o durere de mamă că este profund șocată de tragedia de aseară. Abia a reușit să vorbească despre incident, mi-a spus că are tensiunea 20. 

După ce a mai luat un hap pentru inimă mi-a scris, probabil cu o mână tremurândă: Nu suntem bine, noi, salvatorii.

În momentul ăsta, nimeni nu e bine. 

Când s-a întors, doctorii au îmbrățișat-o, i-au sărutat lacrimile și i-au mulțumit. Au spus că nu vor uita niciodata vocea ei când implora că are nevoie de ajutor, că o să țină minte pentru totdeauna cum ruga dispeceratul să cheme și colegii de acasă. Pe toți. Să vină să ajute tinerii arși.

Nu o să postez poze cu răniții, mi se pare de porc. Nu o să caut capete de acuzare. Nu o să blamez pe nimeni. Am vrut să vă arăt povestea din prisma unui medic, care-a fost aseară la fața locului. Povestea eroilor. Durerea pe care o simt medicii în momentul în care se simt neputincioși în fața morții. 

Închid ochii și e mai rău. Revăd imaginile ca un film horror. 

Sursa: Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *