Stela Popescu și sindromul trecătorului

cristian hagi

Ultimele imagini cu Stela Popescu pe scenă, vorbind haotic, fără sens, sunt dureroase și nedrepte. Nu aceasta trebuia să fie imaginea cu care a plecat de aici.

Multă lume s-a întrebat de ce nu a intervenit nimeni, de ce prezentatorii și o sală întreagă nu au încercat să o ajute, de ce nimeni nu a luat-o de mână să o ducă la spital. Era clar că ceva era în neregulă. Poate ar fi fost în viață și azi.

Una dintre explicații este așa-numitul sindrom al trecătorului sau sindromul Genovese.

Numele vine de la Kitty Genovese, o tânără din New York. Aceasta a fost jefuită, bătută, violată și ucisă, în 1964, chiar pe strada pe care locuia. 38 dintre vecinii săi au auzit strigătele ei de ajutor și au văzut tragedia. Unul singur a strigat, la un moment dat, către atacator să o lase în pace. Niciunul nu a sunat la poliție. Psihologii au încercat să înțeleagă de ce.

Doi psihologi de la Columbia University și New York University, Bibb Latane și John Darley, au studiat ceea ce ei numesc „problema spectatorului“. Studiul este citat în excelenta lucrare „The Tipping Point“, a lui Malcolm Gladwell, autor din care am mai citat de-a lungul timpului. Ei au descoperit că:

„factorul cel mai important care dictează comportamentul de întrajutorare este numărul de martori prezenți la evenimentul respectiv“.

Pentru a demonstra acest lucru au realizat două experimente. În primul au cerut unui subiect, aflat singur într-o cameră, să simuleze un atac de epilepsie.

„Atunci când în camera alăturată se afla numai o persoană care asculta, aceasta se grăbea să vină în ajutorul subiectului în 85% din cazuri. Însă atunci când subiecții credeau că în afara lor mai există încă patru persoane care sunt martore la criza de epilepsie, ele veneau în ajutorul subiectului respectiv în numai 31% din cazuri“, scrie Gladwell.

Într-un alt experiment, oameni care vedeau ieșind fum de sub ușa unui apartament au raportat incidentul în 75% din cazuri dacă erau singuri, dar numai în 38% din cazuri dacă făceau parte dintr-un grup.

„Cu alte cuvinte, atunci când oamenii sunt într-un grup, responsabilitatea acțiunii este oarecum difuză. Ei presupun că va suna altcineva sau presupun că, dacă nimeni nu acționează, aparenta problemă nu constituie realmente o problemă“, afirmă Gladwell.

În cazul Stelei Popescu, nimeni nu a interveni tocmai din acest caz: nimeni nu s-a simțit direct responsabil. Fără nimeni apropiat lângă ea, actrița nu a avut nicio șansă.

Scriam pentru România liberă că sindromul Genovese este unul des întâlnit în România.

„Transpus la o altă scară și extrapolat, „sindromul Genovese“ este boala care ne macină pe noi, constănțenii, și nu numai. Pe toți cei care ne-am uitat, în ultimii ani, cum orașele ne sunt distruse de o mână de politicieni lacomi, care au pus propriile interese și șpaga mai presus de orice. Am asistat fără să crâcnim la distrugerea spațiilor verzi, la carnavalurile estivale ale lui Radu Mazăre, care terfeleau ultima fărâmă de decență, la promovarea stațiunii Mamaia cu fete în bikini, prezentate ca obiecte sexuale. Am privit nepăsători la modul cum Cazinoul ajunge, dintr-o clădire-simbol pentru România, o ruină la care, dacă te uiți, ți se strânge inima. Am stat cu brațele încrucișate atunci când județul Constanța cobora, loc după loc, în clasamentele economice ale României, ajungând de pe poziția secundă până pe locul 8 sau 9 în ceea ce privește, de exemplu, salariul mediu net. Ne-am lăsat conduși de o gașcă de cvasi-impostori și nu am sunat la 112 să cerem ajutor, sperând, poate, că o va face altcineva în locul nostru, așa cum vecinii lui Kitty Genovese au privit cum aceasta era siluită și omorâtă, fără să ridice un deget.”

Poate învățăm ceva despre acest sindrom și data viitoare – căci întotdeauna există o dată viitoare – unul dintre noi va interveni.

One comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *