Suntem în 2025. Trăim cu pandemia de 6 ani. Ce a început ca un punct depărtat, într-o piață din China, ne-a schimbat viețile pentru totdeauna.
În primul an, cercetătorii au crezut că au găsit vaccinul. A început o campanie de imunizare la nivel global, dar fără rezultat. Mulți au refuzat serul, dar problema cea mai mare a provenit de la mutațiile virusului, mutații care păcăleau vaccinul. Oamenii de știință au luat-o de la capăt, dar virusul a fost mereu cu un pas înainte.
Viața, așa cum o știam, s-a terminat.
Medicii nu mai fac față. Mulți au plecat din spitale, sufocați de stresul zilnic prin care treceau. Cei care au rămas rezistă cu greu. Ar pleca și ei, dar nu au unde. Pacienții cu boli cronice ajung greu sau deloc la consult. Guvernele au încercat să construiască spitale noi, să creeze, peste noapte, medici, dar toate astea durează.
Copiii nu mai merg la școală de trei ani. La început le-a fost greu, dar s-au adaptat. E greu să faci educație fizică în fața ecranelor…
Economia e în colaps. Sistemul bazat pe consum este desuet. Banii nu mai au mare valoare, s-a revenit la troc. Marfa e rege. Piața imobiliară s-a prăbușit ca un domino, băncile le-au urmat. Industria auto aproape nu mai există. Ceea ce începuse ca o criză a semiconductorilor, în 2021, s-a agravat. Și dacă s-ar produce, nu ar mai avea cine să le cumpere.
Adolescenții nu se mai sărută, nu se mai țin de mână. Nu vor mai simți straniul fior care-ți străbate corpul când atingi, ușor, pentru prima dată, genunchiul fetei pe care o iubești. Fetele se vor dar în continuare cu ruj, pentru că trebuie să fie frumoase pentru ele, în oglinda pe care și-o poartă din când în când, imaginar, în față.
Bătrânii s-au obișnuit cu singurătatea, au ajuns, într-un mod straniu, să o îndrăgească, așa cum ostaticii se dau de partea atacatorilor, uneori. Știu că, dacă sunt departe de cei pe care îi iubesc, aceștia vor fi în siguranță. Depărtarea a ajuns cea mai profundă declarație de dragoste.
Ne recunoaștem mai mult după măști, nu după chip.
Orașele sunt din ce în ce mai pustii. Nu mai călătorim, stăm în familii restrânse, încercând de înțelegem sensul unui virus pe care nu-l înțelegem, ne întrebăm de unde venim, cine suntem, încotro ne îndreptăm?
Le povestim copiilor ce mică era planeta aceasta înainte de pandemie, cum ne suiam în avion și în câteva ore erau aproape oriunde doream, le spunem că adierea de vânt din martie, din Paris, e o amintire pe care o vom lua cu noi, oriunde am fi, că și acum, uneori, închidem ochii și visăm dealurile verzi ale Toscanăi, sculpturile duse dincolo de perfecțiune ale lui Bernini, tablourile lui Van Gogh, minele de sare din Austria, magnificele castele din Bavaria, fotografiile de pe podul Carol, berea băută în Grand Place, ordinea din Elveția, Alpii cu cei aproape 4.000 de metri și caprele sale negre, stinghere, dar curioase, ghețarii pe care îi vedeam de atunci topindu-se, de la an la an, concertele în care zeci de mii de oameni cântau într-un glas, Disneyland-ul în care am redevenit copii, metrourile care te duceau departe în noapte…
Am învățat să trăim fără să trăim.
Și dacă nu se va termina niciodată?
