Palatul Culturii versus Cazinou. La porțile Orientului, Constanța nu a avut și nu va avea niciodată maiestuozitatea Iașiului. Jurnal de călătorie

Am plecat înspre Iași neștiutul cu un singur gând: să culturalizăm copiii, să îi facem să-și descopere țara și, de ce nu, să le sădim în suflet mândrie de pui de român… Ceea ce s-a întâmplat în patru zile petrecute în frumosul „târg al Ieșilor” a întrecut orice așteptare a  călătorului cu destulă experiență strânsă în mai multe decenii de viață. Să purcedem așadar!

Joi

Drumul de la Constanța la Iași a durat șapte ore. Șapte ore în care am admirat volens nolens localități diferite, de la Țăndărei la Viziru, de la Bârlad la Vaslui, pe drumuri comunale ori județene (pe care am mers asemenea lui Fulger McQueen când a asfaltat de mântuială drumul din Radiator Springs), care au alternat cu bucățele de drumuri naționale sau chiar o bucățică europeană, întrebându-ne adesea dacă suntem pe unde trebuie să fim și verificând obsesiv dacă am introdus destinația corectă. Am urmat cu strictețe indicațiile GPS-ului, un dumnezeu din cuvântul căruia nu ieșim mai ales când călcăm pentru prima dată într-o anumită zonă. Pitoresc, nimic de spus, dar istovitor și, pe alocuri, periculos. În Bârlad, parcă, ne-am crucit văzând că GPS-ul ne bagă prin oraș, printre blocuri. Dar mirarea cea mai mare nu a fost că noi treceam pe acolo, ci că un șir de TIR-uri zguduia blocurile de pe străduța respectivă. Centură? Inexistentă. Grijă față de plătitorii de taxe? Nici atât.

Când am ajuns la hotel, ne-a întâmpinat o recepționeră amabilă și veselă, iar la restaurantul hotelului am mâncat foarte bine și pentru un preț corect: supă cremă de mazăre ce se încadra prin gust și prezentare în categoria fonfleu (cuvântul nu e în DEX încă, nu îl căutați!),dar și paste carbonara (cu gălbenuș de ou, adevărate, nu înecate în smântână) și pui cu cartofi zâmbitori, de care micuța gurmandă Sofia s-a declarat foarte mulțumită. În apartamentul în care ne-am cazat, curățenie impecabilă, confort, ceai, cafea, plus priveliște!

Cireașa de pe tort a serii a fost spectacolul de teatru „Comedie cu olteni”. Nu spectacolul în sine ne-a dat pe spate (piesa era ușurică, de vacanță, nu se compara cu ce ne-a oferit Sibiul acum câțiva ani…), deși actorii au jucat foarte bine și i-am aplaudat sincer, în picioare, la final.

Constănțenii care merg la TNOB constată că spectacolele de operă, balet sau concertele pot fi asezonate cu chipsuri, sucuri și cafele de la distribuitoarele automate din foaier. La asta te invită prezența lor acolo. Mai vezi un act din „Traviata”, mai mănânci un chips înainte să moară Violetta… Catharsis-ul vine la pachet cu Coca-Cola și Toortitzi. Sau este condiționat de satisfacerea nevoilor primare. Copiii învață astfel în Constanța că mersul la teatru sau la operă seamănă cu mersul la cinema…

Ateneul Național din Iași însă, aflat într-un cartier cu blocuri comuniste, Tătărași, nu neapărat în centru (la „Vasile Alecsandri”, din buricul târgului, stagiunea începe în septembrie), se deschide ochiului călătorului cu o mare de mușcate sângerii dintre care răsar busturile unora dintre cei care au clădit cultura sau istoria română. Măsuțe elegante cu picioare fine din fier forjat, gazon impecabil, trepte acoperite de un covor roșu… Însă intrarea în foaier a fost cu adevărat marea surpriză: covor de la un capăt la celălalt, draperii asortate, canapele în stil clasic, expoziție de artă deschisă tuturor, busturile celor patru regi ai României puse la înălțime astfel încât să le admiri privirile hotărâte și să le mulțumești în gând că au clădit România modernă (cu toate greșelile lor), o expoziție Amza Pellea cu fotografii din filmele în care a jucat monumentalul actor și cu afișul proiecțiilor care aveau loc în acea perioadă. Da, moldovenii nu au nicio reticență în a-i slăvi pe olteni. Asemenea momentului în care un profesor se străduiește să îi pregătească pe copii pentru lecția propriu-zisă, pregătirea aperceptivă de care depinde reușita actului didactic, tot la fel am fost și noi pregătiți pentru piesa respectivă. Am simțit că am intrat într-un spațiu privilegiat, toate cele enumerate pregătindu-te ritualic pentru actul receptării creației artistice. Și efectul pozitiv a fost garantat. Am râs cu gura până la urechi, am apreciat prestația actorilor, am explicat unele glume copilului mai mic care nu înțelegea chiar totul… Două ore ne-am simțit suspendați în spațiu și timp.

Am încheiat seara cu o plimbare sub clar de lună, admirând Palatul Culturii și împrejurimile. Și am încheiat ziua întâi de Iași cu dorința Sofiei: „Eu mâine vreau doar să stau pe iarba aceasta și să mănânc vată de zahăr.”

Vineri

Ei, dragii babei, haideți să ne plimbăm prin Iași!

Nu știam ce să alegem pentru prima zi completă în capitala Moldovei. Interesată de literatură fiind, m-am gândit că unul dintre cele 16 muzee (https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/viziteaza/) cu tematică literară ar fi minunat.  Am mers, așadar, în Copou. Pe dreapta, aproape de intrare, Muzeul „Mihai Eminescu”, în aceeași clădire cu Colecția „Istoria teatrului românesc”. Am aflat că această clădire, destul de impresionantă, a fost terminată doar în câteva luni, în anul 1989, pentru a comemora 100 de ani de la trecerea în neființă a poetului național. Se vede în crăpăturile prezente graba cu care a fost construit, dar mă întreb câte muzee au mai fost totuși edificate în ultimii 30 de ani în România. Și nu, nu sunt o nostalgică a comunismului… Senzația este minunată încă de la intrare, unde te așteaptă o doamnă amabilă (care l-a făcut pe Tudor să remarce că moldovenii sunt diferiți de constănțeni în sensul bun: mai simpli, mai sociabili, mai deschiși). Deși nu e muzeograf, ne-a oferit câteva informații interesante, pe care le expunea cu mândrie. Am descoperit o colecție de portrete ale lui Eminescu făcute de artiști din toate colțurile lumii, arătând astfel universalitatea poetului, fotocopii după manuscrise ale sale, fotografii de epocă, obiecte din acele vremuri.

Mai impresionante însă prin valoarea documentară sunt piesele din colecția dedicată teatrului ieșean. Mustind de cultură și de pasiune, muzeografa ne-a povestit în dulcele stil moldovenesc cum a luat ființă teatrul național, care au fost primele piese jucate, cum cele mai faimoase Chirițe au fost interpretate de bărbați și că muzica este, de fapt, compusă de Alexandru Flechtenmacher, pentru voce masculină. Așadar, Matei Millo, Miluță Gheorghiu și, mai recent, Petru Ciubotaru și Teodor Corban  au dat viață cucoanei făcând-o nemuritoare. Obiecte aparținând lui Darclée, costumul primului Hamlet românesc jucat cu succes în străinătate, fotografii, mobilier cu patină… Minunății. Un spațiu prea mic pentru câte sunt de expus. Cea mai mare durere a muzeografei: că nu poate expune simultan mai multe obiecte. Și-a cerut scuze că sunt prea multe exponate. De asemenea, și-a cerut scuze că, poate, ne-a plictisit. Nu, doamnă, nu ne-ați plictisit și vă mulțumim încă o dată.

Am plecat cu greu din muzeu. Am lăsat gânduri în cartea de onoare, am cumpărat cărțile din colecția „Creangă 2.0” și ne-am îndreptat, aproape ritualic, spre teiul lui Eminescu. Poze, zâmbete și, bonus, o baie inopinată de la un aspersor care se comporta ciudat… Inutil să mai spun cum arăta parcul: nicio hârtie pe jos, iarbă impecabilă, flori, bănci curate și elegante, oameni civilizați. Nu am văzut pe nimeni spărgând semințe pe stradă în niciuna dintre zilele petrecute aici.

Se auzeau deja sunete de foame din stomacul nostru, dar voiam să mai vizităm ceva până la masa de prânz. Ne-am oprit la Facultatea de Medicină (cine știe, poate vor vrea copiii noștri să se facă doctori motivați de dorința de a studia într-un loc atât de frumos),  unde am stat de vorbă cu un gardian simpatic și care ne-a dat voie să intrăm să vizităm clădirea, la parter.

Apoi am mers la Catedrala Mitropolitană, minunat complex arhitectural. Ne-am înșiruit pentru a ajunge la moaștele Sfintei Paraschiva și, pentru prima dată, nu mi s-a mai părut amuzantă gluma lui Exarhu (#Rock FM) despre pelerinajul de la Iași din octombrie pe care îl numele „Untold-ul de la Iași”. A fost un moment înălțător. Dar mult prea  intim, așa că … să trecem mai departe!

Ne-am continuat ziua luând prânzul la restaurantul tradițional românesc „La conac”, un loc minunat, mai mult muzeu etnografic decât restaurant. Cu greu am găsit intrarea, umbrită de crengi dese, dintre care răzbătea muzica lui Nicu Alifantis. Pretext pentru o miniparanteză culturală pentru a le explica celor mici că acesta cânta o melodie pe versurile lui Nichita Stănescu (care nu e femeie, pentru a nu știu câta oară, dragi cititori foarte tineri!!!), pe care l-a cunoscut în tinerețea sa. Am fost conduși la masa rezervată și, după o jumătate de oră, pe cerdac, au început să se perinde prin fața noastră bucate gustoase: zacuscă cu turtițe calde, vinete, fasole bătută, telemea de oaie, ciorbă de fasole în pâine, tocăniță de hribi cu smântână, chifteluțe cu piure de cartofi, păstrăv la grătar cu mămăliguță, gulaș de vită, alivenci. Am verificat de două ori dacă nu stăm pe o grămadă de jăratic, ca în „Capra cu trei iezi”, căci prea semăna ospățul nostru cu acela oferit de capră lupului păcătos. Dar cum nu aveam nimic grav pe conștiință,  ne-am ospătat liniștiți până la capăt și am încheiat cu două cafele care au costat cât ciorbițele. Concluzia: tot ce nu e cu specific românesc costă mai mult acolo! Și apropo, restaurantul are certificare Gault&Millau. Delicioooos! Merită!

Seara am rezervat-o Grădinii Botanice. Unii dintre noi au „eșuat” pe o bancă, obosiți după bucatele gustoase și și-au făcut siesta. Eu am rătăcit pe alei fotografiindu-mă lângă flori de Hibiscus de diferite culori, mai înalte decât mine (bine, nici nu e foarte greu să găsești plante mai mari decât piticii de grădină😊). Nu am crezut niciodată că daliile pot avea atât de multe nuanțe și cred că e sezonul lor căci inundaseră parcul. Dintre trandafiri, doar unii erau înfloriți. Și, ca de obicei, mi-a revenit în minte ideea că sunt minunați, dar numele fiecăruia dintre ei ascunde o poveste mai frumoasă decât floarea în sine. Întotdeauna la grădinile botanice, pe aleile cu trandafiri, dau mai multă atenție plăcuțelor cu numele acestora decât florilor în sine. Și visez. Îmi imaginez povestea din spatele numelor…

La finalul zilei, i-am îndeplinit dorința Sofiei: să urce dealul din spatele Palatului Culturii după ce s-a mozolit toată de zahăr de la imensa vată cumpărată. Și să stăm puțin pe iarbă. Și să admirăm fântânile arteziene care funcționau. Toate! Și să nu ne mai gândim la Constanța. Să fim din nou copii…

Am dormit neîntorși.

Sâmbătă

O zi are șanse să fie una reușită dacă începe cu un mic dejun delicios. Așa că, după ce ne-am înfruptat continental din bucate, am pornit spre centrul Iașiului. Am parcat civilizat în fața Palatului Culturii, pentru trei lei pe oră și după ce am așteptat câteva minute la coadă pentru că accesul era condiționat de plecarea unei alte mașini. Am intrat în impozanta și eleganta clădire cu emoție și dornici să descoperim comorile de aici. Simbolul orașului  găzduiește patru muzee: Muzeul de Artă, Muzeul de Istorie a Moldovei, Muzeul Etnografic al Moldovei și Muzeul Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu”.

Am ales să vizităm Muzeul Științei, gândindu-ne că este cel mai interesant pentru copii și Muzeul de Istorie. Primul dintre acestea a fost extraordinar. Am trecut prin istoria obiectelor de redare a sunetului, de la orchestrioane și cutii muzicale la patefoane, gramofoane, pick-up-uri, magnetofoane casetofoane. De asemenea, am văzut aspiratoare, ventilatoare, prăjitoare de pâine, telefoane de acum mai bine de un secol, am descoperit strămoși ai calculatoarelor de astăzi și o istorie a telefoniei mobile, dându-ne seama cât de bătrâni suntem căci în vitrine se aflau dispozitive de care ne serviserăm și noi în tinerețe (pentru cunoscători: Nokia 5110, Nokia 3310, …). Am încremenit în fața unui calculator care ocupa jumătate de cameră, dar având o capacitate de stocare de numai 1 GB! Pe copii i-a bufnit râsul uitându-se la telefoanele lor mobile care stochează mult mai mult … Să sperăm că au și reținut cât de rapid au evoluat lucrurile în domeniul IT-ului!

Am continuat cu Muzeul de Istorie, dotat cu destule exponate interesante, dar care m-a dezamăgit prin dezorganizarea prezentării. Mă așteptam să trec prin istoria Moldovei, de la descălecat până la crearea României Mari măcar, astfel încât să ne și atingem obiectivul suprem al concediului: școlirea în cadru informal a copiilor noștri smulși din fața ecranelor și „târâți” la Iași. Nu s-a întâmplat chiar asta. Cea mai impresionantă a fost sala voievozilor (unde Tudor l-a văzut pe Decebal și nu a înțeles de ce nu e și Burebista…): minunate portretele domnitorilor Moldovei și ale regilor României, superbă panorama de la ferestrele încăperii, pătrunzător fiorul patriotic…

După-amiaza și seara au fost dedicate familiei. O reuniune minunată, bucurie pentru suflet. Prânzo-cină la un restaurant în aer liber, Moo Gelato , cafea aromată, ceai, mojito. Bun, bun! A, și un ultim loc de pelerinaj: Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” unde te cutremuri în fața mormintelor a trei voievozi: Vasile Lupu, ctitorul, Dimitrie Cantemir și Alexandru Ioan Cuza. Fără cuvinte.

Duminică

Ne-am trezit puși pe fapte mari. Așa că, înainte de apleca spre casă, am vizitat și bojdeuca lui Creangă. Intimă, frumoasă, potrivită să ți-i imaginezi pe el și Eminescu stând la povești până târziu în noapte, la o cană cu vin, după o porție zdravănă de sarmale. Amintiri frumoase pentru mari și mici. Cel mai interesant exponat: o scrisoare a lui Eminescu către ministrul Învățământului și Cultelor, Titu Maiorescu, în care acesta, din postura sa de revizor școlar, îi expunea înaltului funcționar calitatea metodei lui Creangă, învățător la acea vreme, de a-i învăța pe cei mici scrisul și cititul.

Am pornit apoi spre casă. Același drum istovitor. Când am intrat în Constanța, mi-a venit să plâng. Mizerie, ruină, uscăciune. Un oraș, parcă, fără gospodari în ultimele decenii. Acum, scriind, mă gândesc că oamenii modelează locurile. Clădirea-emblema a Iașiului este Palatul Culturii, clădirea-simbol a Constanței este totuși un cazinou. Port, deci cosmopolit prin excelență, la porțile Orientului, Constanța nu a avut și nu va avea niciodată maiestuozitatea Iașiului, un loc în care mi-aș fi dorit să am șansa de a-mi crește copiii. Am văzut tineri oferind flori iubitelor, oameni plimbându-se și oprindu-se să asculte poezii recitate în stradă, în acompaniament de chitară suavă. Nu am văzut, după cum spuneam, spărgători de semințe și nici atâta pasiune pentru dermato-cosmetică la tinerele mondene ca în Constanța. Am văzut mai mult fond, esență și mult mai puțină preocupare pentru aparența găunăoasă. În mijlocul mall-ului Palas tronează un magazin de carte!!! Doar librărie, nu și papetărie. Mai știți în Constanța vreun astfel de loc?

Orice plimbare în Iași, oricât de scurtă, te face să te lovești de cultură, așa că oamenii o absorb pe nesimțite. Și sunt mândri, dar nu încrezuți, demni, fără nimic ostentativ în purtare sau în grai, oameni cu respect pentru valori, măcar cele ale trecutului. Despre prezentul politic nu m-a interesat nimic căci, oricine a administrat orașul în acest ani, se vede că a făcut treabă. Așa că pentru mine rămân niște iluștri anonimi. Nu mă interesează dacă sunt controversați sau nu, dacă conform principiului românesc mai mult sau mai puțin contemporan trebuie lăudați pentru că au furat, dar au și făcut. 

Două regrete: Casa Pogor, loc de întâlnire al Junimii, și Biblioteca „Gheorghe Asachi”, cea mai frumoasă din lume după spusele unora, erau închise. Motiv să ne întoarcem la Iași.

Și un post-scriptum: Vaslului și Bîrladul arată și ele mai bine decât Constanța. Peste tot pare că se găsesc semințe de flori și resurse de apă pentru a le îngriji. La Constanța, se găsesc doar semințe de floare. Floarea-soarelui. Prăjite și consumate oriunde. Iar apa pentru spațiile verzi a dispărut. Asemenea speranței noastre de mai bine.

Sursă foto deschidere: https://www.facebook.com/PalatulCulturiiIasi