Flota de Pescuit Oceanic a României – prima istorie scrisă

Lucrarea de față reprezintă, până la acest moment, singura istorie scrisă a fostei flote românești de pescuit oceanic. Fiind mai degrabă un material de presă fără pretenții academice, textul conține informații din abundență, expuse în cronologia evenimentelor care au marcat finalul comunismului și trecerea la capitalism a ceea ce s-a numit Întreprinderea de Pescuit Oceanic și mai apoi Compania Română de Pescuit Oceanic.

Documentarea s-a realizat în anul 2022, prin metodele jurnalismului de investigație, din surse verificate, cu accent pe nivelul ridicat de acuratețe și relevanță al informațiilor.

Sunt puse astfel în valoare multe noutăți cu caracter istoric, publicate în premieră, ce conturează imaginea măririi și decăderii fostei întreprinderi românești de pescuit oceanic pe parcursul a 36 de ani, fiind supusă analizei etapa 1964-2000.

Ce este aceea o flotă de pescuit oceanic?

În funcţie de condiţiile specifice desfăşurării activităţii, organizarea pescuitului oceanic cunoaşte două forme: pescuitul expediţionar (autonom) și pescuitul în flotilă.

Pescuitul expediţionar este practicat, în general, în zonele situate la mici distanţe de bazele pescăreşti sau în zonele unde nu este posibilă transbordarea capturilor. În principal, pescuitul se efectuează de către nave care-şi desfăşoară în mod independent activitatea. După completarea magaziilor de peşte nava se întoarce la bază, unde descarcă peştele și se aprovizionează, după care își reia activitatea.

Pescuitul în flotilă este sistemul utilizat cel mai frecvent de majoritatea ţărilor ale căror baze pescăreşti se află la distanţe mari de zonele de pescuit.

Din aceste considerente, flotele de pescuit sunt organizate să-și desfăşoare activitatea în grup: după ce îşi completează magaziile de peşte, navele de pescuit transbordează capturile pe navele de transport colectoare și totodată îşi reînoiesc proviziile şi rezerva de carburanţi de la navele specializate.

Toate flotele mari de pescuit dispun de nave-bază, care prelucrează peştele preluat și asigură totodată unele reparaţii şi condiţii sociale pentru personalul ambarcat. De regulă, aceste flote dispun de nave de cercetare şi nave de detectare a aglomerărilor favorabile și a bancurilor peşte.

Navele de pescuit sunt construite la dimensiuni suficient de mari, astfel încât, să poată opera în condiţii hidro-meteorologice nefavorabile și să mențină siguranța echipajului. Deplasamentul acestor nave depăşeşte de regulă 800 TDW, excepţie fac navele mici aflate în subordinea navelor mamă.

Tipurile de nave din componența acestor flote sunt destinate, în general, activităţii în anumite zone de pescuit şi corespunzător acestora, și doar anumitor condiţii de pescuit.

Înființarea Flotei de Pescuit Oceanic a României

Până în anul 1964, România era singura ţară din lume cu ieşire la mare a cărei producţie de peşte se baza exclusiv pe exploatarea apelor interioare (heleştee, iazuri, râuri interioare, Dunăre şi Delta Dunării).

Astfel, la începutul lunii septembrie 1961, János Fazekas, proaspăt numit atunci în fotoliul de ministru al Industriei Alimentare, a trimis un raport vice-preşedintelui Consiliului de Miniştri, Petre Borilă, în care lansa ideea organizării unei flote de pescuit oceanic. Raportul cu pricina făcea referire la Directivele celui de-al III-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român (PMR), care susțineau sporirea producției de pește de la 20.000 de tone în 1959, la 70.000 de tone la nivelul anului 1965.

Inițial s-a avut în vedere construirea la șantierele navale din Republica Populară Polonă a două nave de pescuit, dar autoritățile poloneze au anunțat că nu pot onora comenzile mai devreme de finalul anului 1965. Din acest motiv s-a optat pentru varianta achiziționării unor nave din Japonia, fiind prevăzută în acest scop suma de 80 de milioane de lei în bugetul anului 1963.

Titular de proiect a fost trecută Direcția Generală a Industriei Peștelui din București, iar ca beneficiar „Întreprinderea Piscicolă Brăila” – cea care avea să devină, după 1990, Societatea Comercială „Vermatta” SA.

Ștefan Mazăre, omul nostru din Japonia

Pentru supravegherea construirii celor două nave, guvernul român a trimis în Japonia o echipă de specialisti, condusă de inginerul piscicol Ștefan Mazăre, nimeni altul decât tatăl viitorului primar al Constanței, Radu Ștefan Mazăre.

Povestea lui Ștefan Mazăre începe la Tulcea, orașul său natal, unde după terminarea studiilor a lucrat pentru o perioadă în industria pescuitului. Din 1961 a fost mutat la București, fiind numit Șef al Serviciului de Pescuit Oceanic din cadrul Direcției Generale a Industriei Peștelui aflată în coordonarea Ministerului Industriei Alimentare.

Așa avea să ajungă Ștefan Mazăre în 1962 în Japonia, la Osaka, ca șef al echipei de specialiști români trimisă de guvernul comunist de la București pentru a supraveghea, în șantier, construcția primelor două pescadoare care aveau să constituie baza viitoarei flote de pescuit oceanic a României.

Ca urmare, în anul 1964 sosesc în ţară traulerele construite la Osaka, botezate “CONSTANȚA” și “GALAȚI” ambele de 3630 TRB. Plecarea din portul Osaka s-a făcut cu onoruri de stat, fiind prezent premierul de atunci al Japoniei, iar la Galați au fost așteptate de primul secretar al partidului Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a organizat o mare ceremonie în cinstea evenimentului.

Cele două nave au efectuat în acelaşi an și prima expediţie de testare a şantierului constructor. Acest prim voiaj s-a realizat în afara verificărilor tehnice a navelor şi a primelor probe de pescuit, urmând ca producţia industrială să fie demarată un an mai târziu, în 1965.

Sosirea în țară a navei „GALAȚI”

Cât despre inginerul Ștefan Mazăre, acesta a locuit în București alături de familie, la parterul blocului D3 de pe Aleea Ghencea din cartierul Drumul Taberei. 

A lucrat toată viață în pescuit oceanic, domeniu din care avea să se pensioneze la începutul anilor ’90. Știa că suferă cu inima, dar a refuzat să se opereze, și astfel, pe 30 ianuarie 1997, atunci când fiul său Radu era deja deputat, redactor șef și patron al trustului de presă Telegraf-SOTI, Ștefan Mazăre s-a stins din viață în urma unei crize cardiace.

Despre toate acesta ne-a rămas mărturia soției sale, Victoria Gabriela Mazăre, care a povestit în 2019 în cadrul unui interviu unicat, realizat de jurnalistul Victor Ciutacu pentru RTV, cum a ajuns Ștefan Mazăre în Japonia.

Victoria Gabriela Mazăre, mama fostului primar Radu Mazăre, s-a stins din viață vineri, 13 mai 2022, în urma unor complicații cardiace.

De la “Unitatea de Pescuit Oceanic” la “IPO Tulcea”

Începân cu 1969 pescuitul oceanic românesc capătă un ritm alert de dezvoltare. Astfel, dacă până în 1969 navele au depins nemijlocit de Întreprinderea de Industrializare şi Desfacere a Peştelui, fiind coordonate de Combinatul de Industrie Alimentară Tulcea, în 1970 este fondată Unitatea de Pescuit Oceanic, fără personalitate juridică, în subordinea aceluiași combinat.

Mai departe, în 1971 se înființează Întreprinderea de Pescuit Oceanic – Tulcea (IPO), care primește atribuții de exploatare a navelor de pescuit, fiind trecută în organigrama Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare.

După încă doi ani, în 1973, Întreprinderea de Pescuit Oceanic este transferată, prin H.C.M nr. 88, la Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, sub denumirea de Comandamentul Flotei de Pescuit Oceanic – NAVROM Tulcea. Ulterior, din 1976 este redenumită Întreprinderea de Pescuit Oceanic – NAVROM Tulcea.

Sub aspectul dotarii flotei cu nave noi, între 1969 și 1972 au intrat în serviciu 9 traulere de tip B-22, construite în Republica Populară Polonă. Și, aproape simultan, în perioada 1970-1972, flota de pescuit oceanic a fost înzestrată cu un nou tip de navă, Atlantic II, construit în Republica Democrată Germană (RDG), destinat pescuitului în zone tropicale.

În anul 1974 flota se mărește din nou, prin intrarea în serviciu a şase traulere tip B-419, construite în şantierele navale din Republica Populară Polonă, alături de cele B-22 destinate capturilor în zone subarctice.

Începând cu anul 1972 intră în exploatare și două transportatoare de tip SIBIR, construite în U.R.S.S. Și tot în 1972 se achiziţionează din R.D.G. un tip superior de nave, atât sub aspectul puterii motorului cât şi al capacităţii magaziilor frigorifice şi vitezei de navigaţie, fiind vorba de navele „POLAR III” , „POLAR IV”, „POLAR V” şi „POLAR VI.”

Lansarea la apă a navei „POLAR V”

Astfel, la finalul cincinalului 1971-1975, Întreprinderea de Pescuit Oceanic avea deja o flotă de 26 de nave tip uzină şi 4 nave transportoare. 

Dezvoltarea a continuat susținut, iar perioada 1976 – 1979 au intrat în serviciu alte 5 nave tip Supertrauler Atlantic, construite în Republica Democrată Germană (RDG).

Concomitent cu preocuparea de lărgire a parcului de nave de pescuit oceanic cu nave moderne s-a avut în vedere şi creşterea eficienţei flotei, prin achiziţionarea de transportoare pentru aprovizionarea cu combustibil, ulei, echipamente, dar și pentru schimbarea echipajelor şi transportul produselor pescăreşti în porturile de bază.

Doi ani mai târziu, a urmat Decretul Pezidenţial nr. 232 din 1977, prin care întreprinderea a fost  subordonată din nou Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare şi Apelor, sub numele de Întreprinderea de Pescuit Oceanic Tulcea. 

Noile Directive ale Congresului al XI-lea, de această dată ale Partidului Comunist Român (P.C.R.), au prevăzut pentru anii 1976-1980 o intensificare a pescuitului oceanic, estimându-se producţii record pentru anul 1980.

Toate aceste perspective au avut în vedere tendinţele manifestate pe plan mondial:

• mărirea stocurilor şi prospectarea unor noi zone de pescuit;
• extinderea flotelor cu nave mari şi cu o autonomie sporită;
• pregătirea personalului ambarcat și a cadrelor de cercetarea ştiinţifică.

Drept urmare, s-au făcut eforturi financiare deosebite pentru cumpărarea unor nave mari cu dotare superioară pentru pescuit atât în flotilă dar şi autonom, cu posibilitatea accesului la cele mai îndepărtate zone ale oceanului planetar. În mod firesc, dotările flotei de pescuit s-au înscris pe aceste coordonate, achiziţionându-se nave de mare tonaj, cu o capacitate sporită de prelucrare.

În aceste condiții, la nivelul anului 1979, flota de pescuit oceanic a României ajunge la 40 de traulere şi 6 nave colectoare.

Din aceste considerente, de la momentul Osaka din 1964 când au fost lansate primele noastre nave de pescuit și până la finele anului 1989, printr-un efort financiar considerabil, Republica Socialistă România (RSR) a fost deţinătoarea unei puternice flote de pescuit expediţionar, ca segment important al flotei naţionale civile.

Armatorul unic al acestei flote a fost Întreprinderea de Pescuit Ocenic (IPO) cu baza în portul Tulcea, devenită, din iulie 1991, Compania Română de Pescuit Oceanic (CRPO) SA.

IPO Tulcea la finalul epocii socialiste

După statisticile registrului Lloyd’s, în perioada 1985-1990 țara noastră se situa pe poziţia a 7-a în grupa statelor cu nave trauler de peste 2500 TRB, şi pe poziţia a 5-a în grupa ţărilor deţinătoare de flotile de nave frigorifice de transport.

Totodată, după statisticile oficiale ale statului român – preluate şi de analiştii americani – flota de pescuit expediţionar a României însuma 48 de unităţi operaţionale la nivelul anului 1989, cu un tonaj general de 221.000 TRB (tonaj registru brut). Această capacitate o poziționa pe locul al 3 -lea în grupa flotelor expediţionare ale Europei de Est alături de Polonia (225.000 TRB), flota CSI (6.876.000 TRB) şi flotele statelor baltice (1.157.000 TRB).

Se cuvine să precizăm că evidențele prezentate se referă la însumarea totalităţii navelor operaţionale intrate în exploatare între anii 1964-1989. Pe lângă acestea, în auditurile IPO Tulcea a fost păstrate alte 4 nave, pierdute în timp în diverse accidente sau devenite nefuncționale. În mod paradoxal, cele patru nave „lipsă” au fost ținute totuși în scriptele contabile ale întreprinderii, situație ce a influențat în sens negativ planurile anuale de producție.

După toate corecturile de rigoare, putem preciza că la începutul anului 1989 flota dispunea de o bază operaţională compusă din 48 de traulere, efectiv ajustată la 42 de nave operaţionale până la finele anului prin scoaterea din exploatare a 6 nave, acestea din urmă fiind unităţi vechi, construite în etapa 1964 – 1970.

Astfel, în prima parte a anului 1989 au fost scoase din operare în vederea casării navele „CONSTANȚA” și „GALAȚI” urmate în cursul aceluiași an de „DELTA DUNĂRII”, „MAREA NEAGRĂ”, „RAZELM” și „SINOE.”

Licențele de pescuit și armamentul

În perioada 1964-1993, activitatea de pescuit oceanic expediţionar a României s-a desfăşurat  în regim de licenţă în apele teritoriale ale diverselor state riverane Oceanului Atlantic, iar mai apoi în zonele economice exclusive ale statelor de interes pentru pescuitul românesc, până la nivelul anului 1993 când statul român n-a mai achitat contravaloarea licențelor.

În etapa 1964-1982, zonele tradiţionale de pescuit abordate de flota noastră au fost următoarele:

• Marea Japoniei (1964)
• Coastele de est ale Canadei şi SUA (1964-1980)
• Coasta de vest a Norvegiei (1970-1971)
• Marea Barentz (1970-1971)
• Canalul Englez – sudul Angliei (1970-1971), (1975-1976)
• Coastele de sud ale Irlandei (1970-1971), (1975-1976)
• Coasta de est a Africii: Somalia şi Mozambic (1983-1985)
• Coasta de vest a Africii: Maroc, Sahara Spaniolă, Mauritania, Senegal, Namibia și Africa de Sud (1964-1993)

Activitățile flotei noastre de pescuit oceanic erau de mare interes și pentru statele partenere, care-și consolidau astfel balanțele comerciale prin cifrele generate de exporturile de pește.

De exemplu, Mauritania avea doi mari parteneri pe zona pe pescuit: Uniunea Sovietică, prin societatea mixtă „Mauritanienne – Soviétique des Ressources Maritimes” (MAUSSOV), iar pe locul secund erau afacerile cu Republica Socialistă România, derulate prin Société Industrielle Mauritano-Roumaine de Pêche („SIMAR”) – o societate mixtă de valorificare și comercializare a peștelui, încă funcțională la finalul anului 1994.

„Între 1985 și 1987, SIMAR a reprezentat 16 până la 18% din totalul exporturilor raportate la tonaj, și 7 până la 10% din valoarea totală a exporturilor de pește ale Mauritaniei” arată un studiu finanțat de U.S. Department of the Army, pentru perioada 1986-1998.

De asemenea, navele de pescuit  ale IPO Tulcea au activat în procese de congelare la mal în Canada, Scoţia, Anglia, Irlanda, Maroc, realizând totodată acţiuni de cercetare în Marea Mediterană (coasta Libiei), Marea Roşie (coasta Yemenului), Oceanul Atlantic (coastele Argentinei) și-n zona antarctică a Oceanului Atlantic.

Nava „POLAR IV” – transportor frigorific – credit: Mihai Mironescu

După cutremurul din 1977, aflat într-o deplasare la București, în timp ce-i aștepta în anticameră pe șefii compartimentului de pescuit din minister, inginerul Traian Dobre a avut ocazia să răsfoiască un dosar pregătit special pentru Comitetul Central al PCR. Printre filele dosarului, fostul angajat al IPO avea să descopere un document deosebit de interesant, care prevestea desființarea flotei de pescuit oceanic:

“[…] scris pe o jumătate de pagină, toți miniștrii vremii, în frunte cu primul ministru de atunci, propuneau desființarea flotei de pescuit. Pe verso, documentul era semnat de toți miniștrii, cu excepția Ministrului Sănătății, regretatul profesor Theodor Burghele. A fost singurul ministru care s-a opus. Sub semnătura sa, Burghele a mai adăugat că nu este de acord cu această măsură deoarece crapul de crescătorie hrănit artificial reprezintă o sursă de colesterol nociv organismului uman”  a relatat Traian Dobre în cartea „Am avut cândva pescuit oceanic” , Edit. GrafoAnaytis Ploiești, 2016.

Așa cum relatează autorul, documentul în cauză era scris cu litere de tipar, semn că se adresa conducerii de partid și de stat la cel mai înalt nivel, adică primului secretar Nicolae Ceaușescu.

„Dactilografele erau obligate să scrie cu litere mari. Și eu când făceam informările, toate erau cu majuscule. Am și uitat cum se scrie normal. Și atunci când Ceaușescu își ținea cuvântările, citea doar după caractere mari” a explicat colonelul de Securitate (r) Dumitru Burlan.

Cu alte cuvinte, la 13 ani de la inființare, Întreprinderea de Pescuit Oceanic avea deja mari probleme financiare, pe care nici măcar umilii „servitori ai partidului” nu le mai puteau ascunde. S-a luat în calcul posibilitatea desființării, informația la care, întâmplător sau nu, a avut acces inginerul Dobre. Dar în scurt timp a apărut soluția salvatoare, care a constat în implicarea IPO Tulcea într-un alt domeniu de activitate, cu miros ceva mai puternic decât cel al peștelui proaspăt.

Astfel, după ce prin Decretul Consiliului de Stat nr. 232/1977, IPO Tulcea a fost subordonată definitiv Ministerului Agriculturii, plata licențelor de pescuit a fost transferată în sarcina Ministerului Apărării, care se achita de această obligație prin intermediul compartimentului său specializat în import-export, denumitRomtehnica.

Așa se face că, începând din 1978-1980, în schimbul licențelor de pescuit IPO Tulcea începe să realizeze exporturi “acoperite” de echipament militar în beneficiul Romtehnica. Operațiunile se derulau preponderent dar nu excluisv cu ajutorul navelor de tip POLAR ale întreprinderii de pescuit, care transportau armament românesc în state precum Mauritania, Angola sau Rwanda, de unde reveneau în țară încărcate cu pește.

„Fiind adminși în clubul select al exportatorilor de armament, toate cadourile, bomboanele și cașcavalul cum spuneam noi trotilului, mașini de cusut care la asamblare ieșeau tot mitraliere, avioane demontate, etc… erau transportate cu navele noastre. Aveam de multe ori unele magazii pline cu lăzi sigilate, păzite de băieți în negru, care miroseau a săpun Cheia, de calitate extra” mai scrie Traian Dobre.

„Pescuit în aceste zone se poate face doar plătind niște licențe. Noi ne plăteam licențele, cel puțin în parte, în armament. Transportul se făcea cu navele Polar. Când intra la combustil, acolo se aducea și armamentul” a explicat Neculae Ivan, fost director de producție la IPO, într-un interviu acordat ProTv în 2019.

Neculae Ivan – fost director de producție la IPO Tulcea

Din 1982 și până în aprilie 1990, toate exporturile și importurile României privind industria de apărare-înzestrare au fost trecute în portofoliul „Serviciului 4” al ICE Dunărea (U.M. 0107), din organigrama căruia făceau parte societățile de intermediere Metalimport, Terra și Regia Romtehnica.

Exporturile de armament autohton erau gestionate excluisv de Romtehnica, care acționa ca societate paravan a Direcției de Înzestrare a Armatei, păstorită la acel moment de răposatul general Victor Atanasie Stănculescu.

„Fiica generalului de mai sus avea în decembrie 1989 gradul de căpitan de Securitate și lucra la ICE Dunărea, iar soțul acesteia, adică ginerele generalului Stănculescu de profesie inginer fusese și el încadrat în CIE ca ofițer […] Stănculescu era fostul șef al întreprinderii Romtehnica, care se ocupa cu exportul a tot ce se putea numi tehnică de luptă (armament, muniție, explozivi, vehicole militare, etc). În domeniul de mai sus deținea exclusivitatea, nicio altă întreprindere de comerț exterior, nici chiar Dunărea nu putea opera în acest sector” scrie fostul ofițer SIE, Cornel Nemetzi, în cartea „Ultimul curier ilegal, Amintirile unui spion român” Editura Maris, 2013, p.314.

Scopul final al acestor operațiuni derulate de Romtehnica prin IPO Tulcea era obținerea de valută, și mai puțin chestiuni de ideologie, motiv pentru care regimul comunist de la București le-a etichetat ca „operațiuni valutare speciale.” Aceasta a fost soluția rentabilizării, la momentul respectiv, a activității Înreprinderii de Pescuit Oceanic.

IPO Tulcea finanțată prin ICE Prodexport

Pornind de la primele 3.123 de tone de pește prinse în 1964, întreprinderea de pescuit și-a atins apogeul în 1986, cu o captură totală de 189.512 de tone, moment de la care a început și declinul.

Din perspectiva fluxurilor financiare, sistemul de finanțare al IPO Tulcea pus la punct de guvernul comunist de la București era unul alambicat, ce implica un întreg lanț de societăți: în timp ce licențele de pescuit erau plătite de Ministerul Apărării prin Romtehnica, 60% din peștele prins de navele IPO ajungea pe piața internă iar diferența era exportată, dar nu direct de IPO, ci prin intermediul ICE Prodexport.

Pentru intermediere ICE Prodexport reținea un comision de 0.01% din valuta încasată, iar restul era vărsat în contul IPO Tulcea.

Din sumele în valută obținute din aceste exporturi, IPO își achita costurile reparațiilor și cele de întreținere, combustibilul necesar navelor, taxele portuare şi diurnele personalului navigant. Dacă mai rămâneau niște bani, întregul excedent era convertit în Lei și vărat în contul IPO Tulcea anume deschis la Banca Română de Comerț Exterior (BRCE, devenită Bancorex după 1990).

Aparent profitabilă, afacerea arme contra pește a condus în scurt timp la degradarea din punct de vedere tehnic a flotei de pescuit. Navele IPO erau în majoritate proiectate să lucrez la coasta unor țări cu climă temperată sau rece, în niciun caz în zone tropicale și ecuatoriale. Și totuși, „înțeleapta conducere” de partid și de stat a dirijat 16 nave tip B-22 și B-419 spre ape tropicale, acolo unde se cerea armament, problema pescuitului devenind secundară.

De altfel, și din perspectiva capturilor de pește se poate observa că flota de pescuit oceanic a României a avut o prezență constantă în arealul de pescuit FOA 34 din zona Atlanticului Est- Central, din 1964, de la fondarea întreprinderii, și până în 1993 când s-a decis suspendarea licențelor. (ANEXA 3)

Afacerile IPO Tulcea cu americanii

Așa cum aminteam, peștele era vândut în străinătate prin ICE Prodexport, iar asta deoarece, încă din 1948, din perioada guvernului Groza, Prodexport-ul primise un rol cheie în economia socialistă, acela de a realiza importurile și exporturile de animale vii.

Subordonată Ministerului Agriculturii ca și IPO Tulcea, întreprinderea Prodexport era entitatea care gestiona așa-zisele “operațiuni valutare speciale” pentru agricultura românească, fiind supervizată de Direcția I-a “Informații Externe” a fostei Securități.

Din aceste rațiuni, înainte de 1989, Prodexport deținea participații în trei societăți mixte prin intermediul cărora erau derulate operațiunile comerciale speciale de import-export cu: bovine, ovine, porcine, cabaline, păsări, peşte, preparate din peşte și altele.

Societățile tip companie mixtă (joint venture) ale Prodexport-ului erau următoarele:

• Atalanta (UK) Ltd., Londra, Marea Britanie, aprobată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 24/1980
• Prodabi Trading Company, Abu-Dhabi, Emiratele Arabe Unite, aprobată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 364/1980
• Faro International  SAL, Beirut, Liban, aprobată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 220/1981.
• Promox GmbH, Republica Federală Germania (RFG), înființată imediat după schimbarea de regim, prin HG 1276 din 8 decembrie 1990, publicată în Mof. 111 din 28 mai 1992.

În timp ce animalele vii mergeau în mare măsură la export spre Orientul Mijlociu prin firmele Prodabi și Faro, peștele de la IPO Tulcea ajungea pe piața americană prin intermediul societății londoneze Atalanta (UK) Limited.

Fondată pe 20 iunie 1967 sub denumirea Inter-Atalanta (London) și redenumită Atalanta (UK), având sediul pe o străduță de la periferia Londrei (Allen House, 1 Westmead Road, SM1 4LA), această societate româno-americană era controlată pe de o parte de IPO Tulcea și ICE Prodexport, iar pe de alta de firma americană “Atalanta Corporation.”

Discutăm despre o afacere la nivel înalt, Atalanta Trading Corporation, acest partener american al Prodexport, fiind unul dintre cei mai mari importatori de produse alimentare pentru piața Statelor Unite.

Încă din 1952, de pe vremea lui Stalin, această corporație americană beneficia de acces exclusiv în România, Polonia și Ungaria, de unde achiziționa produse din carne, suc de roșii, pește și produse din pește, pentru cetățenii de peste ocean. 

Ani de zile, compania a operat ca “Atalanta Trading Corporation”, iar din 1970 la aniversarea a 25 de ani de existență, denumirea i-a fost scurtată, devenind “Atalanta Corporation.”

Referitor la societatea mixtă din Londra, managementul i-a fost asigurat prin reprezentanții celor doi parteneri, așa cum se obișnuia,  fiind compus din următorii cetățeni români, britanici și americani, după cum urmează:

Gheorghe Budu, comandant de cursă lungă, născut în 1935, a deținut funcția de director în societatea britanică și totodată pe cea de director al Întreprinderii de Pescuit Oceanic Tulcea în perioada octombrie 1977 – octombrie 1986.

Marian Nițu, născut în 1950, a fost director executiv al societății mixte Atalanta în perioada 1986 – 1991, iar din octombrie 1990 a devenit și subsecretar de stat la Departamentul de privatizare a agriculturii din Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.

Mihai Sturz, născut în 1939, era director la firma britanică Atalanta, iar în paralel a ocupat și poziția de director general la ICE Prodexport.

Constantin Iancu, ca și colegul său Sturz a deținut funcția de director la societatea mixtă Atalanta, dar și pe cea de director la ICE Prodexport.

Dan George Dianescu, comandant de cursă lungă, tulcean, născut în 1935, a fost director la societatea mixtă Atalanta și totodată director comercial la IPO Tulcea.

Conform datelor registrului britanic al companiilor, pe lângă cei menționați, din echipa de management a societății Atalanta a mai făcut parte și bucureșteanul Mircea Valentin Varvaroi, născut în 1938.

În ultimii ani de funcționare ai acestei societăți mixte, partea americană a fost reprezentată în acte de omul de afaceri Andrew Michael Gellert, născut în 1967, care a moștenit “Atalanta Corporation” de la tatăl său George Gellert.

Seniorul Gellert, cel care fondase Atalanta în New Jersey în 1945, și mai apoi Gellert Global Group, a servit în anii ’70 interesele economice americane din poziția de vicepreședinte al Consiliului Economic SUA-România, fiind și director al Cemerei de Comerț Est-Vest (sursa AICI).

Mult mai recent, pe 4 ianuarie 2018, fostul partener al IPO Tulcea și mai târziu al CRPO, americanul Andrew Michael Gellert, fiul lui George Gellert, a fost nominalizat de Departamentul de Stat pentru funcția de ambasador al Americii în Republica Chile (sursa AICI).

Ei bine, povestea peștelui de la IPO care ajungea în SUA via Londra prin societatea mixtă Atalanta, creionează perfect modul în care fostele state socialiste au continuat să facă afaceri cu americanii chiar și după căderea Cortinei de Fier. Avem astfel o bună demonstrație a faptului că, planul marxist de distrugere a orânduirii sociale și economice burgheze eșuase din fașă, în timp ce buzunarele capitaliștilor s-au alimentat din munca proletariatului.

Reorganizarea IPO și primii pași în capitalism

În tumultul schimbărilor suvernite în economia românească după 1989, flota de pescuit oceanic a beneficiat totuși de ceva sprijin în primirii trei ani de capitalism sălbatic.

Citiți continuarea aici: https://marina-noastra.ro/2022/09/25/prima-istorie-scrisa-a-flotei-de-pescuit-oceanic-a-romaniei/

Material preluat de pe site cu acordul autorului, Dragoș Ionescu.