Când eram copil, Colosseumul din Roma, muzeul Luvru și turnul Eiffel, canalele din Amsterdam, munții impresionați din Elveția, Big Ben-ul și centrul istoric al Londrei, ca să dau doar câteva exemple, ar fi putut să fie la fel de bine pe altă planetă.
Probabil că puțini își imaginau, înainte de 1989, că vom putea să vedem aceste obiective în timpul vieții. Să călătorim liber, să avem bani să o facem.
Ieri, de 9 mai, Ziua Europei, ar fi trebuit să ne amintim cât de mult am câștigat.
Să conștientizăm că România a beneficiat de fonduri europene în valoare de 379.426 de euro pe oră de la aderarea la UE. În fiecare oră din cei peste 16 ani de la aderare.
Azi, de 10 mai, ar fi trebuit să ne amintim de începutul domniei lui Carol I, Independenţa de stat și încoronarea primului rege al țării. Trei momente care au definit România modernă.
În schimb, azi am văzut oameni scandând, ca în urmă cu peste 30 de ani, „Nu ne vindem țara.” Am văzut cum vălul furiei acoperă mulțimi întregi, scandal în Parlament, acuzații, critici, bătăi. O Românie urâtă pe care o credeam definitiv lăsată în urmă, dar care, iată, se zbate să iasă din groapă.
„Când cineva bate la uşa mea, dimineaţa la ora şase, şi văd că e lăptarul meu, atunci ştiu că trăiesc într-o democraţie.”, spunea Winston Churchill.
Azi dimineață am mâncat clătite făcute de fiică-mea, iar asta îmi spune că încă trăim într-o democrație, dar de mâine sau din 2024 s-ar putea să nu mai fie așa.
