Incredibile imaginile cu defilarea elevilor de școală în fața doamnei prim ministru.
Aproape de neimaginat că un copil de trei ani este pus să se dea peste cap, pe ciment, ca o maimuță, pentru a stârni aplauzele guvernanților.
Detalii AICI.
Nu este însă o surpriză. Atitudinea aceasta de servilism a autorităților locale în fața celor de la centru, celor care conduc (atitudinea de servilism în fața șefilor, în general) nu este o moștenire de pe timpul comunismului, cum s-ar putea crede. Comunismul a dus la rang de artă ceea ce exista în ADN-ul conducătorilor noștri de mult timp, de când există România ca stat independent sau chiar dinainte.
Câteva povești fabuloase sunt descrise în lucrarea „În intimitatea secolului 19“, a Ioanei Pârvulescu.
Prima se petrece pe timpul domnitorului Gheorghe Bibescu, mai precis din 1842 până la Revoluție, perioadă când au existat spitale pentru o zi. Da, ați citit bine, spitale pentru o singură zi.
„Aceste clădiri stăteau goale tot anul și erau umplute numai în ziua vizitei lui Vodă, zi știută dinainte, pentru că era hramul bisericii de care ținea spitalul. <<Autoritățile aveau grijă ca, pentru acea zi, să prefacă pe cerșetori în bolnavi, să-i radă, să-i spele, să-i îmbrace în halate și să-i culce în paturi. Cu acea ocazie se improvizau și doctori. Vodă trecea prin saloane, i se dădeau explicații și mergea cu tot personalul în salonul unde se cinsteau. Zișilor bolnavi li se da o strachină cu bucate, o pâine și o jumătate de sfanț, iar după plecarea lui Vodă îi gonea… Spitalul se închidea până în anul următor>>”, scrie Ioana Pârvulescu.
Cred că nu mai e nevoie de niciun comentariu. Servilism în starea cea mai pură pentru conducătorii momentului. Servilism în ADN.
A doua îl are ca protagonist pe Karl-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, adică pe Carol I. Puțin după 1866, când acesta a ajuns în România, este invitat la o vânătoare de urși în Buzău de către prefectul de atunci, Pantazi Ghica. La un moment dat, aflat în pădure, Carol vede un urs, ridică arma, țintește și este pe punctul de a trage. Ca din senin, ursul se ridică în două picioare și începe să danseze. Ursul nu era urs, era un localnic sărman îmbrăcat în piele de urs. Prefectul tocmise mai mulți oameni să se îmbrace în urs și să alerge prin pădure, să dea bine în fața importantului musafir. Carol este siderat de întâmplare și este pe punctul de a se întoarce acasă, convins fiind că țara aceasta, mai exact, astfel de oameni, nu i se potrivesc și nu pot fi schimbați.
„Pentru Carol descendent al unei vechi familii germane, obișnuit ca performanța vânătorească să se obțină, ca la orice altă luptă, cinstit și cu primejdie, ursul care se școală să danseze trebuie să fi avut efectul unei ghiulele care-ți explodează în față. În timpuri despotice, organizatorul ar fi putut plăti cu viața, dar Carol nu e un despot, iar Pantazi Ghica scapă fără pedeapsă abia în 1881, de moarte bună”, spune Ioana Pârvulescu.
Știți ce e trist? Nu că istoria se repetă. De fapt, după cum am văzut mai sus, nu se repetă, ci nu s-a schimbat niciodată. Trist este că, de aproape 200 de ani, nu ne-am schimbat. Și mai trist este că un domnitor prusac pur-sânge, școlit în instituții militare, disciplinat și serios, se schimbă, odată ajuns în România, ajunge să creadă că gesturi ca cele de mai sus, de neacceptat inițial, sunt niște glume.
„În viața cotidiană există asemenea întâmplări mici care se transformă în oglinzi de bâlci. Din ele ceea ce se numește îndeobște „chipul” unui popor râde la propria sa imagine, cea solemnă, din oglinda mare a istoriei. Carol însuși <<râdea, istorisind întâmplarea, mulți ani după aceea>>”, mai spune Ioana Pârvulescu.
