Are Nikos Kazantzakis, în „Alexis Zorba”, o scenă care mi-a rămas în minte. Zorba și tânărul lui tovarăș se întâlnesc la un moment dat cu un călugăr, Zaharia, fugit de la mănăstire. Zorba îi cere să îi însoțească. Urmează un dialog savuros.
„- Vino, o să ne ţii tovărăşie şi-o să ne arăţi drumul. Cerul te-a trimis.
Călugărul medită o clipă. Ochii îi luciră.
– Ce-mi daţi? zise el în cele din urmă.
– Ce vrei?
– Un kil de morun sărat şi-o sticlă de coniac.
Zorba se aplecă şi se uită la el:
– Nu cumva, din întâmplare, ai vreun diavol în tine, Zaharia? zise el.
Călugărul avu o tresărire.
– Cum ai ghicit? întrebă el uluit.
– Viu de la muntele Athos, răspunse Zorba, şi mai ştiu şi eu câte ceva în privinţa asta!
Călugărul lăsă capul în jos. Abia i se auzea glasul.
– Da, răspunse el, am unul.
– Şi vrea morun şi coniac, aşa-i?
– Da, blestemat fie el de trei ori!
– Bine, de acord! Poate că şi fumează?
Zorba îi aruncă o ţigară, pe care călugărul o prinse cu lăcomie.
– Fumează, fumează, lovi-l-ar ciuma! zise el.
Scoase din buzunar un amnar cu fitil, îşi aprinse ţigara şi trase fumul adânc în piept.
– Lăudat fie Hristos! zise el.
Ridică nuieluşa de fier, făcu cale-ntoarsă şi deschise drumul.
– Şi cum se cheamă diavolul?
– Iosif! răspunse călugărul fără să se întoarcă.
Și povestea continuă. În Lunea Mare, oamenii stau la masă și încalcă postul. ”Noi suntem francmasoni, aşa că o să mâncăm un pic de carne, un puişor, Dumnezeu să ne ierte!”, spun ei. Zaharia ține însă post, doar este călugăr.
„– Eu, zise el cu pocăinţă, eu, Zaharia, postesc; o să mănânc măsline cu pâine şi-o să beau apă proaspătă… Dar Iosif, că-i diavol, o să mănânce o bucăţică de carne, fraţilor; îi place tare mult carnea de pui şi-o să bea vin din plosca voastră, blestematul! Îşi făcu semnul crucii, înfulecă pe nerăsuflate pâinea măslinele, halvaua, se şterse la gură cu dosul mâinii, bău apă, apoi îşi mai făcu o dată semnul crucii ca unul ce-a isprăvit de mâncat.
– Acu, zise el, e rândul lui Iosif, de trei ori blestemat… Şi se repezi la pui.
– Mănâncă, blestematule! mormăi el mânios, înfulecând bucăţi mari, mănâncă!
– Bravo, călugăre! făcu Zorba entuziasmat. Ai un arc cu două coarde, după cum văd! Şi întorcându-se spre mine:
– Cum ţi se pare, jupâne?
– Îţi seamănă, am răspuns eu râzând. Zorba îi întinse călugărului plosca de vin:
– Iosif, trage-i o duşcă!”
De fiecare dată când îmi aduc aminte de Iosif, diavolul din călugărul Zaharia, mă gândesc la politicieni. Așa sunt și ei: pe de o parte afișează o imagine de cvasi-sfinți, pâinea lui Dumnezeu, oameni care nu sunt capabili să facă rău niciunei muște și al cărei scop în viață este să facă bine celorlalți. Diavolul din ei se trezește însă la cel mai mic gest, îi domină, îi face să uite tot ce au promis, tot ceea ce sunt. Nu mai țin cont de nimeni și de nimic. Alter ego-ul lor negativ îi domină. Poate, de fapt, că aceasta este adevărata lui față, poate Nikos Kazantzakis asta a vrut să ne arate, că diavolul se ascunde unde nici nu ne gândim și că puterea sa este mai mare decât credem.
Iosif este diavolul din toți politicienii care ne-au condus până acum. Este diavolul care l-a făcut pe unul să-și deschidă conturi în Israel fără să le declare, pe altul să uite că a condus orașul șase ani de zile, pe un altul să se pupe pe scenă cu cei cu care, acum, de fațadă, este în opoziției. Iosif, probabil, a făcut ca piciorul unui pod să se miște, extrem de profitabil, câțiva metri, ca foști perceptori să se suspende din funcție și să devină primari, ca alții să schimbe partidele mai des decât își schimba el, diavolul, plosca de vin.
Iosif este în toți. Unii reușesc să îl țină ascuns, din alții iese cu ușurință la suprafață. Cum facem să îi deosebim? Ne trebuie flerul lui Alexis Zorba. Sau trebuie să ne uităm în ochii lor și să căutăm una din trăsăturile care îi caracterizează: lăcomia.
Se apropie alegerile. Politicienii vor să-și hrănească diavolul pentru încă patru ani.
