Uneori cred că suntem prea duri cu noi înșine.
Imaginea de mai sus este dintr-un restaurant parizian care funcționează de 333 de ani neîntrerupt. A fost inaugurat în 1686. Nu e nici cel mai vechi, nici cel mai frumos. Un restaurant în Paris.
Prin secolul acela, Dobrogea era un biet pașalâc, sărac și foarte puțin populat. Și așa avea să rămână mult timp.
Uneori etapele se pot sări, alteori nu. Noi n-am stat la masă în restaurante sute de ani, chemând un garcon să ne servească. Viața aici a fost mult mai dură și poate că asta a lăsat urme asupra comportamentului nostru actual.
Poate că frica de sărăcie, de ziua de mâine se moștenesc. Există un domeniu care studiază acest lucru, epigenetica transgenerațională, cum îi spun specialiștii.
Am putea fi altfel, dar uneori ne înfrânge ADN-ul strămoșilor. Salvarea vine individual, nu colectiv, dar traiul nostru este colectiv, nu individual.
Suntem prea duri cu noi. Uneori nu putem fi mai buni decât propria noastră natură.
Da, mi-e dor de Paris.
Sursă foto: procope.com
