De ajuns, am ajuns în Grecia. Asta e vestea bună. Am luat ferry de la Brindisi și, 9 ore mai târziu, eram în Igoumenitsa.
Despre ce fel de conaționali erau pe bac și cum dormeau pe jos, ca vitele în staul, nu o să scriu acum. Și poate niciodată.
Ce vreau să dezvolt este ce s-a întâmplat DUPĂ ce am coborât.Completasem declarația online, pe site-ul guvernului, cu 48h înainte, așa cum trebuia. Primisem și acel cod unic de confirmare a înregistrării, și citisem tot ce era de citit despre subiect. Știam că testările sunt aleatorii, ceea ce ne liniștea din mai multe puncte de vedere: șansa să nu fim aleși pentru că avem noroc pur și simplu (mare, după judecata noastră subiectivă și optimistă), faptul că era plin de mașini, tiruri și pedestrași, ora târzie (23.00) și, mă rog, poate și dorința de a ne începe concediul mai rapid.
Cine a spus, însă, că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg a anticipat cu succes un concediu în Grecia după pandemie.
Controalele NU SUNT ALEATORII. Sunt bazate pe codul generat în urma completării chestionarului online, mai exact de prima cifră. Ea poate fi 1,2 sau 3. Noi aveam 1 (scrisesem că avem reședința permanentă în România). Din câte am înțeles eu, toți cei cu 1 și 2 fac testul, iar cei cu 3 își pot continua drumul nestingheriți. Alții spuneau că doar cei cu 1 fac, restul nu.
Inițial am crezut că avem 1 pentru că suntem români (citisem și de avionul aterizat in Creta), și mi-a părut rău că nu am scris adresa din Franța, pentru că, oricum, nu am mai călcat în România de dinainte de carantină. Apoi am intrat în vorbă cu doi cetățeni francezi, soț și soție, care, ciudat, aveau ambele cifre la coduri, deși locuiau împreună. Domnul avea cu 1,doamna cu 2. Au făcut amândoi testul.
Situația era destul de dezarmantă, era coadă mare și, deși testul în sine nu durează decât câteva secunde, cât îți ia exudat faringian, cu tot cu înregistrarea datelor din pașaport și transmiterea numărului de telefon,plus cât îi ia doamnei să își schimbe mănușile și să desigileze kitul, se pierd la fiecare om cam 1-2 minute. La toate astea se adaugă faptul că erau doar două doamne care testau, și încă una care nota datele în pașaport. Concluzia? Am avut noroc și am ajuns printre primii, așa că am așteptat doar o oră. În spatele nostru, însă, era coadă mare, cred că mai dura ore bune până la ultimul mușteriu.
Inutil de menționat că 40% din cei care erau la coadă (era să spun „stăteau”, dar m-aș fi exprimat incorect, că nu stăteau, se îmbrânceau) erau cetățeni români de etnie romă. Ușor de imaginat, așadar, atmosfera incendiară, încercările de a se băga în față, vociferările și împinsul unii în alții, deși erau 30 de grade și ofițerii vamali le repetau periodic să păstreze o distanță de cel puțin 2m între ei. Aproape că uitasem cum e, după atâtea luni departe. Dar am zis că despre astea nu scriu.
Acestea fiind spuse și făcute, noi ne-am făcut datoria și așteptăm (sau nu) telefon în 2 zile de la autorități.
Text preluat de pe blogul autoarei, de unde puteți citi mai multe despre călătorii și gastronomie: https://grabacoffeeandread.blogspot.com.
