Angajații Primăriei Constanța au mers pe jos în vinerea verde, diavolul din ei a mers cu mașina

Întâi au anunțat cu emfază vinerea verde. Ziua în care nu vor folosi mașina. A făcut-o, ca și cum ai promova un serviciu pe care vrei să-l vinzi, city managerul Constanței, Felicia Ovanesian. A uitat să spună că este o inițiativă a Ministerului Mediului, care trimisese o notă în toate primăriile din țară.

În prima vineri, parcarea primăriei a fost aproape goală. „Pentru că vrem să lucrăm prin puterea exemplului, în primă fază ne propunem ca minimum o persoană din patru angajați ai administrației locale să adere la această inițiativă verde.”, a spus primarul Vergil Chițac.

O dată e în regulă, dă bine la imagine, hai, de două ori, dar în fiecare vineri? L-am văzut și pe Radu Mazăre spunând că e bine să folosim bicicleta. De două ori cred că s-a dus la primărie pe două roți. Și pe Decebal Făgădău și Dumitru Babu urcându-se în autobuze. Tot de două ori, cred. În rest, se lăsau purtați de puternicele BMW-uri seria 5.

Azi a fost o nouă vineri verde. Parcarea primăriei a fost goală, potrivit pozelor publicate de instituție pe paginile de socializare. Într-adevăr, putem spune că angajații primăriei au ajuns la muncă pe jos sau cu mijloacele de transport în comun. Ce să vezi însă? Mașinile city managerului Felicia Ovanesian și ale viceprimarului Ionuț Rusu erau parcate în apropiere, una în Piața Griviței, una lângă Ibis. Ori merg singure, ori le conduce altcineva, ori cei doi au folosit mașina până în apropiere de primărie, dar departe de ochii răi ai lumii bârfitoare, și de-acolo pe jos. Există o diferență față de foștii conducători: marca mașinii. Mazăre conducea un Jaguar, dacă nu mă înșel, și niște 4×4 de armată, Făgădău și Mazăre, BMW, Ovanesian și Rusu, Mercedes, respectiv Porsche.

Mai există însă o explicație. E cea pe care o regăsim în „Alexis Zorba” a lui Nikos Kazantzakis, în „Alexis Zorba”, despre care am mai scris o dată. Spunea el, într-un dialog celebru, că în interiorul unor oameni există un diavol care trebuie hrănit. Chiar și în călugări, darămite în politicieni. Așadar, o explicație este că angajații primăriei au mers pe jos, dar diavolul din ei a mers cu mașina. Așa că nu-i judecați prea tare. Nu ei sunt de vină că una spun, alta fac.

Kazantzakis  scrie că Zorba și tânărul lui tovarăș se întâlnesc la un moment dat cu un călugăr, Zaharia, fugit de la mănăstire. Zorba îi cere să îi însoțească. Urmează un dialog savuros.

„- Vino, o să ne ţii tovărăşie şi-o să ne arăţi drumul. Cerul te-a trimis.
Călugărul medită o clipă. Ochii îi luciră.
– Ce-mi daţi? zise el în cele din urmă.
– Ce vrei?
– Un kil de morun sărat şi-o sticlă de coniac.
Zorba se aplecă şi se uită la el:
– Nu cumva, din întâmplare, ai vreun diavol în tine, Zaharia? zise el.
Călugărul avu o tresărire.
– Cum ai ghicit? întrebă el uluit.
– Viu de la muntele Athos, răspunse Zorba, şi mai ştiu şi eu câte ceva în privinţa asta!
Călugărul lăsă capul în jos. Abia i se auzea glasul.
– Da, răspunse el, am unul.
– Şi vrea morun şi coniac, aşa-i?
– Da, blestemat fie el de trei ori!
– Bine, de acord! Poate că şi fumează?
Zorba îi aruncă o ţigară, pe care călugărul o prinse cu lăcomie.
– Fumează, fumează, lovi-l-ar ciuma! zise el.
Scoase din buzunar un amnar cu fitil, îşi aprinse ţigara şi trase fumul adânc în piept.
– Lăudat fie Hristos! zise el.
Ridică nuieluşa de fier, făcu cale-ntoarsă şi deschise drumul.
– Şi cum se cheamă diavolul?
– Iosif! răspunse călugărul fără să se întoarcă.

Și povestea continuă. În Lunea Mare, oamenii stau la masă și încalcă postul. „Noi suntem francmasoni, aşa că o să mâncăm un pic de carne, un puişor, Dumnezeu să ne ierte!”, spun ei. Zaharia ține însă post, doar este călugăr.

„– Eu, zise el cu pocăinţă, eu, Zaharia, postesc; o să mănânc măsline cu pâine şi-o să beau apă proaspătă… Dar Iosif, că-i diavol, o să mănânce o bucăţică de carne, fraţilor; îi place tare mult carnea de pui şi-o să bea vin din plosca voastră, blestematul! Îşi făcu semnul crucii, înfulecă pe nerăsuflate pâinea măslinele, halvaua, se şterse la gură cu dosul mâinii, bău apă, apoi îşi mai făcu o dată semnul crucii ca unul ce-a isprăvit de mâncat.
– Acu, zise el, e rândul lui Iosif, de trei ori blestemat… Şi se repezi la pui.
– Mănâncă, blestematule! mormăi el mânios, înfulecând bucăţi mari, mănâncă!
– Bravo, călugăre! făcu Zorba entuziasmat. Ai un arc cu două coarde, după cum văd! Şi întorcându-se spre mine:
– Cum ţi se pare, jupâne?
– Îţi seamănă, am răspuns eu râzând. Zorba îi întinse călugărului plosca de vin:
– Iosif, trage-i o duşcă!”