Nu-mi plac bețivii. Cu sângele îmbibat cu alcool, creierul uită că trebuie să respecte anumite conveniențe și își dă în petec. Atunci vezi cu adevărat cum este omul. Spuneau bine latinii, in vino veritas. Un om obișnuit se poate transforma într-o brută sau într-un tip jovial care spune bancuri, ca să ating numai două extreme. Un bețiv însă va fi el însuși atunci când se îmbată, dezbrăcat de haina socială.
La fel se întâmplă cu oamenii care ajung să dețină o anumită putere. Oameni în voința și pixul cărora stau alocări de bani, de locuri de muncă, de diferite privilegii, de sancțiuni.
Puterea, la fel ca alcoolul, schimbă oamenii. Un bețiv și afemeiat poate deveni eroul care mobilizează o țară întreagă și care învinge Germania nazistă, la fel cum un profesor respectabil poate să conducă o țară prost și să se recunoască apoi învins de sistem.
Când au putere, oamenii ajung să fie cei care sunt cu adevărat: eroi pentru alții, tipi care schimbă lumea în bine, sau ființe meschine care se comportă cu ceilalți așa cum nu te-ai comporta nici cu un animal.
Puterea scoate la iveală mojicul din oameni. Mojicul a fost întotdeauna acolo, dar a fost ascuns de cei șapte ani de-acasă, de școală, de cultură, de educație general. Mojicul își dă arama pe față.
Îl puteți recunoaște pe mojicul cu funcție atunci când urlă din toți rărunchii la un om mai jos pe scara ierarhică a meseriilor: „Băi, idiotule, tu știi cine sunt eu?” Sau dacă amenință pe cineva care nu a făcut nimic ilegal că va fi dat afară de la locul de muncă, alterându-i nu numai demnitatea, ci și siguranța zilei de mâine.
De ce se ajunge totuși la astfel de atitudini?
Ecartul puterii
Un posibil răspuns în găsim în studiile psihologului olandez Geert Hofstede. Acesta a inventat un indicator numit „ecartul puterii” (”power distance index”) care măsoară atitudinile predominante într-o ţară faţă de ordinea ierarhică şi în special cât de mult valorizează şi respectă autoritatea majoritatea cetăţenilor. Cu ajutorul lui pot fi evaluate şi şansele unei ţări de a încăpea pe mâna unui autocrat şi după aceea a încă unuia şi tot aşa, repetând un ciclu bolnăvicios de relaţii abuzive între cetăţeni şi cei ce îi conduc.
Olandezul a făcut mai multe studii pentru a stabili valoarea acestui indice în diferite țări. A pus întrebări precum: „Cât de frecvent vă întâlniţi cu situaţii în care angajaţilor le e teamă să-şi exprime dezacordul cu şefii lor?”, „În ce măsură membrii de rând ai unei organizaţii se aşteaptă şi acceptă ca puterea să fie distribuită inegal?”, „Cât de respectaţi şi temuţi sunt cei mai în vârstă?”, „Sunt cei ce deţin puterea îndreptăţiţi să aibă privilegii speciale?”.
„Răspunsuri pozitive sau cu valori mari la întrebările de mai sus indică un ecart mare al puterii. Acesta semnalează că majoritatea cetăţenilor tind să accepte relaţiile de putere inegale ca pe un dat, ca pe ceva ce nu are nevoie de justificare şi pe care nu îl vor putea schimba indiferent ce ar face. Singura atitudine înţeleaptă este să te supui ordinii existente, încercând să-ţi faci viaţa cât mai comodă pe palierul de putere în care ai avut ghinionul sau norocul să te naşti.”, scria jurnalistul Dan Turturică în urmă cu câțiva ani, într-un editorial pe această temă.
Valoarea ecartului puterii în Danemarca este 18. În România este 90. Rusia are 93, Arabia Saudită deține recordul, cu 95. Cehia are 57, Ungaria 46.
Doi profesori români, Ioan Mihuţ şi Dan Lungescu, au realizat un studiu intitulat „Dimensiuni culturale în managementul românesc” în care precizează că „ecartul puterii poate fi definit şi de raporturile dintre subaltern şi şef – într-o viziune mai largă, prin raporturile dintre doi indivizi cu statut diferit (ca nivel). Un ecart mare al puterii este sinonim cu un conformism social puternic, cu supunerea faţă de un statut superior.”
Această supunere priveşte atât relaţiile din cadrul familiei (copil – părinte, soţie – soţ, frate mai mic – frate mai mare), cât şi cele organizaţionale (subaltern – manager) sau general-sociale (cetăţean simplu– celebritate sau personalitate, om sărac – om bogat, ş.a.m.d.). Stilul managerial este autocrat (dictatorial) sau paternalist, în funcţie de alte caracteristici sociale. Subalternii îşi „dezvoltă” lipsa de iniţiativă şi se lasă conduşi; de fapt, chiar au nevoie de un management autoritar – după cum reliefează Hofstede, autoritatea supravieţuieşte numai acolo unde întâlneşte supunere.
„Nu este permisă contrazicerea pe faţă a şefului, se consideră că acesta „are întotdeauna dreptate”. Pentru a câştiga un statut informal ceva mai înalt, subalternii nu îşi concurează superiorii ierarhici (cum se întâmplă în societăţile cu un EP mic), ci încearcă să „intre în graţiile şefului”, printr-un comportament adesea slugarnic: nu îl contrazic, încearcă să-i îndeplinească orice ordin (sau lasă să pară că îndeplinesc ordinul), chiar dacă ordinul iese din cadrul organizaţional, îi acceptă orice elemente de comportament, recurg la laude şi linguşiri, încearcă să îşi „sape” colegii. Aşadar, EP măsoară şi slugărnicia membrilor unei culturi. Acest conformism ierarhic vizează nu atât postul ocupat sau funcţia deţinută de o persoană într-o structură formală, cât persoana care, deţinând acel post sau acea funcţie, primeşte un rang social ridicat. În structurile din culturile cu EP mic relaţiile dintre şef şi subaltern sunt cele reglementate între posturile respective; în culturile cu EP mare un nivel ierarhic ridicat îi conferă persoanei un rang neoficial ridicat, extinzându-i puterea în afara domeniului de autoritate specific funcţiei sale oficiale. Şeful deţine un spectru larg de privilegii, majoritatea neoficiale, deci care caracterizează rangul său social, nu poziţia în structura formală a organizaţiei sau societăţii. Relaţiile dintre el şi subalterni au un caracter preponderent informal (neoficial) – managementul are un caracter autoritar sau paternalist. Subalternii execută orice ordine, chiar dacă acestea sunt în disonanţă cu specificul activităţii sau sunt chiar contrare obiectivelor organizaţiei (…)”, mai scrie Dan Turturică, pe baza acestui studiu.
Îi cumpărați șefului un ziar dacă vă roagă?
În cercetarea făcută de profesorii Ioan Mihuţ şi Dan Lungescu, 927 de persoane au fost întrebate: „În timpul programului de lucru şeful vă roagă să mergeţi să-i cumpăraţi un ziar. Ce faceţi?” Variantele de răspuns erau: 1 – „Refuz categoric”, 2 – „Mă deranjează, dar merg”, 3 – „Mi se pare normal să merg” şi 4 – „Nici nu aştept să fiu rugat, îl întreb chiar eu dacă doreşte să-i aduc ceva (îmi face plăcere să-l ajut)”. Câţi au răspuns „Refuz categoric”? 8%.
Concluzia jurnalistului: „dacă au de ales între mai mulţi candidaţi pentru funcţia de preşedinte, de exemplu, îl vor alege inevitabil pe cel ce dă semne că se va purta aşa cum îşi imaginează ei că trebuie să se poarte un şef de ţară. Cum au fost învăţaţi până atunci, adică şi cum s-ar purta ei ca şefi dacă printr-o minune ar ajunge într-o asemenea poziţie – ostentativ superior. Ar aştepta la rândul lor să nu fie contrazişi de subalterni, să fie linguşiţi, să beneficieze de privilegii, să le fie cumpărat ziarul în timpul programului de lucru. „Doar nu degeaba am aşteptat atâta vreme!” Potrivit unei astfel de viziuni, un preşedinte care îşi face fiecare vacanţă în rulotă, în campinguri, sau îşi trimite copiii la o şcoală de cartier, cum „îi mai apucă” de multe ori pe nordici, nu este cu adevărat un preşedinte. Este un impostor. Şi de aceea nici nu l-ar alege vreodată.”
ADN de politician bătrân
Este o concluzie amară. Din fericire, lucrurile încep să se schimbe. Vedem tot mai des polițiști care nu se lasă intimidați și care amendează politicieni care încalcă legea rutieră, de pildă, dar și politicieni care primesc amenzile fără să comenteze, recunoscându-și greșeala.
Din păcate, ecartul puterii e atât de mare în ADN-ul unor politicieni bătrâni încât nu mai poate fi făcut nimic pentru ei. Atunci răbufnesc și înjură și amenință. Dar pot face colegii lor, cerându-le demisia. Putem face noi toți, ca societate, cerându-le socoteală și având grijă ce votăm data viitoare.
