„Casa Bernardei Alba” la Teatrul de Stat din Constanța: spectacolul care disecă sensibilitatea feminină, sub un microscop imens, cu un bisturiu necruțător

Spectacolul se termină. Ieși din sala de teatru fără cuvinte. Singurul lucru pe care poți să îl faci atunci când ochii întrebători ai celui care veghează ca la Constanța să se întâmple spectacole-eveniment, directorul Teatrului de Stat Erwin Șimșensohn, te întreabă „Cum a fost?” este un gest prin care îi explici că nu poți să vorbești și că ai nevoie ca spectacolul, cum spune chiar el, „să se așeze”…

După două zile de la reprezentația de vineri a „Casei Bernardei Alba”, nu știu dacă spectacolul „s-a așezat”, știu doar că mă gândesc încă obsedant la el și că, asemenea unor fulgere într-o zi de vară fără ploaie, îmi revin în minte, replici, chipuri, elemente de decor, atmosfera sumbră, ritmul obsedant de pendul prevestitor al unei tragedii auzit între acte.

Montarea cea mai recentă a piesei lui Federico Garcia Lorca o face regizoarea Diana Mititelu, care își pune amprenta unică asupra piesei care disecă sensibilitatea feminină,  sub un microscop imens, cu un bisturiu necruțător. Dacă Jean-Paul Sartre spunea într-una dintre piesele sale de teatru că „Infernul sunt ceilalți.”, Garcia Lorca pare a nuanța și a afirma că infernul femeilor sunt celelalte femei. Mai mult decât stereotipurile care au traversat mileniile și care au făcut din femei o categorie socială vulnerabilă, piesa lui Lorca te introduce într-un microunivers cu reguli necruțătoare pe care le pune în practică o văduvă, Bernarda Alba, condamnată la opt ani de doliu absolut după moartea soțului, alături de fiicele sale sau, mai bine zis, împotriva acestora. Singurul țel al Bernardei devine acela de a nu intra în gura lumii și de a apăra onoarea fetelor sale. „Fericirea nu contează.” Pentru a nu scăpa cumva controlul și a-și arunca micul regat, pe care îl conduce cu mână de dictator, în haosul sensibilității, al sexualității firești, al visării, Bernarda Alba luptă pentru ca lumea celor cinci fete bătrâne ale sale să rămână un sanctuar al neprihănirii. Prin această lume neagră, trece ca un meteor dezorientat, ca un contrapunct răvășitor și premonitor de rele, mama nebună și deseori zâmbitoare a Bernardei, Maria Josefa (interpretată admirabil de Mirela Pană). Cât adevăr este în înțelepciunea nebunului însă! Ea dă glas visurilor nepoatelor sale căci ei i se iartă, datorită măștii nebuniei, orice spune. De asemenea, un Mefisto bine deghizat, servitoarea La Poncia (Laura Iordan), desăvârșește cu prezența sumbră universul îndoliat al familiei.

Actrițele constănțene își execută partitura cu precizie de metronom. Luiza Martinescu face un rol excelent. Este o Bernarda Alba credibilă. Ținuta îi este impunătoare, cu spatele nicio clipă încovoiat sub apăsarea nefericirii în care ghicim că și-a trăit întreaga viață. Din tonul său aspru, neîndurător, orice inflexiune maternă a dispărut (dacă a existat vreodată). În privirile aprige pare că, uneori, se citește câte o sclipire a remușcărilor, dar acestea nu se transformă niciodată în cuvinte reparatorii sau gesturi blânde. Alături de ea, extraordinara Mihaela Velicu, pentru care am o admirație infinită) face alt rol în care nu poți să nu o admiri. Infinitul său registru de expresii faciale, ochii expresivi, mâinile care cuvântă, vocea versatilă, totul este expresia unui talent inepuizabil. Am rămas, desigur, impresionată de Ecaterina Lupu în rolul temperamentalei senzuale Adela, mezina familiei care își împlinește menirea de femeie și care sfârșește tragic, sinucigându-se atunci când crede că mama sa i-a omorât iubitul, Pepe Romano. Răzvrătirea ei este răzvrătirea fiecărei femei care s-a simțit vreodată oprimată. Pentru mine, Alina Manțu în rolul lui Angustias, fata din prima căsătorie a Bernardei, fata bogată care urmează să se căsătorească cu cel pe care toate celelalte și-l doresc, Pepe, face o partitură tragică mai consistentă chiar decât a Adelei, cu atât mai mult cu cât nu cunoaște niciun fel de împlinire: iubită cu moderație de surori și invidiată de acestea pentru că este bogată, tratată cu indiferență de mamă, urmărită mereu de servitoare, conștientă că Pepe o dorește doar pentru banii ei, Angustias poartă pe umerii ei nefericirea fiecăruia dintre noi. Cristiana Luca, hotărâtă, impunătoare și convingătoare, respectiv Otilia Nicoară completează cvintetul în alb și negru al surorilor.

Cine moare la final? Adela sau câte puțin din fiecare dintre personajele condamnate să trăiască mai departe sub masca aparențelor? Laitmotivul spectacolului, vocea din off care repetă la intervale aproape egale „Lights!”, nu este suficient pentru ca în lumea Bernardei Alba și a fetelor sale să pătrundă lumina. Moartea este singura modalitate de a evada dintr-un univers asemenea unei carcere, iar în casa Bernardei Alba doliul și întunericul vor fi veșnice.

Articole similare puteți citi mai jos:

„Mass”. Careul de (ne)vinovați

Orașul (și al) nostru

Goi pușcă, dar plini de înțelesuri