Ce-i doresc lui Radu Mazăre

Pentru Radu Mazăre urmează o perioadă grea. Probabil că își va părăsi stațiunea din Madagascar și va pleca, din nou, în lumea largă, ca să nu fie găsit și vârât la Beciul Domnesc. Va face asta fie până când i se vor termina banii (oricât de mulți ar fi, știu alții cum să ți-i ia), ori până când capul său va fi un trofeu politic ce va fi pus pe tavă pentru alegători. Se vor găsi, cu siguranță, motive.

Nouă ani de închisoare. Unii spun că e mult, alții că e puțin. Sunt convins că va ajunge să facă o parte din acestă pedeapsă. Dacă așa a spus justiția, așa să fie.

Îi doresc lui Radu Mazăre să treacă cu bine peste această etapă și apoi să vină să locuiască în Constanța ca un om simplu, obișnuit, așa cum o facem cu toții.

Să stea într-un bloc din cele construite de el, pentru tineri, pe Baba Novac, unde străzile nu sunt asfaltate nici acum, unde sunt peste 1.000 de apartamente, dar numai câteva locuri de parcare. Să nu mai huzurească în vila în care își parca barca direct în sufragerie, ci să se înghesuie în Henri Coandă sau în blocurile de lângă, să dea seara nas în nas cu inși dubioși care-i urinează pe bloc, așa cum spun vecinii campusului social că se întâmplă. Să stea în cartierele noi, unde a dat autorizații în neștire, cartiere și ele neasfaltate, fără trotuare, unde apa ajunge la etaj numai dacă blocurile au hidrofor. Sau poate să-și cumpere cu credit pe 30 de ani un apartament, numai ca, peste doi sau trei ani de la începutul corvoadei plății ratelor, să se trezească în geamul living-ului, la numai doi metri, cu un alt bloc, nevoit să plătească o viață de om creditul la bancă și să stea în întuneric, ca un șobolan ascuns în pământ, uitându-se cum pe pereți crește, an de an, igrasia, temându-se pentru copiii care inhalează aerul murdar.

Îi doresc să locuiască în Constanța, o domnișoară silfidă, așa cum îi plăceau (dacă o mai găsi) să-i facă un copil pe care să trebuiască să-l scoată la plimbare în căruț, așa cum fac toți părinții, să ia aer. Să caute un parc în orașul acesta trist și betonat, un spațiu verde unde să respire și altceva decât noxe, unde să vadă altceva decât betoane. Să se înjure singur că o bună parte din parcul Tăbăcărie a ajuns mall, să-și aducă aminte cum îl inaugura împreună cu prietenul său, Elan, cum promitea că va fi centru cultural, social și abia apoi de cumpărături. Și să nu găsească un spațiu verde, să ajungă în Țara Piticilor, supraaglomerată, să stea la coadă pentru ca fiul sau fiica să se dea câteva minute într-un leagăn, sub ochii atenți ai celorlalți părinți, care așteaptă ca un uliu prada ca acesta sau aceasta să se dea la o parte.

Să stea aici, în Constanța, și să fie nevoit să-l ajute pe copil cu un sfat în carieră, să-i caute un loc de muncă. Nu, nu să-i cumpere un beach bar cu milioane venite din cine știe ce afaceri, ci un loc de muncă într-o fabrică (ce glumă), în IT, în diverse servicii. Să știe că tinerii de aici, orice facultate ar fi terminat, au șansa de a ajunge lucrători comerciali în mall-uri sau angajați pe salariul minim în turism, în hotelurile sau restaurantele de pe litoral. Pe salariul minim, dar cu speranța că vor primi un bacșiș bun, cu care vor putea să ia taxiul acasă, în noapte, când autobuzele nu mai circulă. Și cu speranța că vor pleca odată din orașul acesta gri și închis, în care visurile mor.

Aș vrea ca Radu Mazăre să stea aici, în Constanța, și să încerce să fie un om de afaceri cinstit, care nu cunoaște pe nimeni în primărie sau în partide. Să vadă cum se dau, în realitate, contractele, să participe la licitații pe care nu le va câștiga niciodată, să fie controlat de autorități pentru că nu pune în geam afișe cu nu știu ce politician local, să fie îngenunchiat înainte de a începe să de dezvolte de către o caracatiță bine pusă la punct, un monstru care înghite în calea sa tot de parcă rațiunea sa de a fi este numai aceea de a devora, fără scop, fără vreun sens fără oprire.

Și îi mai doresc lui Radu Mazăre ca, atunci când este bolnav, să nu se urce în avionul de Viena, ci să aștepte pe holurile urgenței și să fie internat în Spitalul Județean Constanța, în secțiile pe care el și prietenul său, Nicușor Constantinescu, nu au putut să le renoveze atât amar de vreme. La Neurologie, de pildă, unde s-a răsturnat o parte din iad, unde mirosul fetid îți aduce aminte de lumi din filme de groază. Să stea internat printre gândaci, în saloane unde nu se închid geamurile, și să-și cumpere singur medicamentele, dac-o avea cu ce.

Să lase deoparte viața de bătrân play-boy socialist, gașca de slugarnici care-i cântă în strună, gagicile pe care le schimbă cu o viteză amețitoare, ca la o roată a norocului sexuală, vacanțele exotice, hainele fistichii și ciudate, și să rămână înconjurat într-o îmbrățișare citadină eternă cu electoratul pe care l-a păstorit, l-a cultivat și l-a prostit timp de un deceniu și jumătate.

Pentru Radu Mazăre, Constanța noastră reală, de zi cu zi, ar fi cea mai tristă închisoare.