Colindatul este un obicei frumos, care, din păcate, a căpătat alte notații în ultimii ani.
Cu multe zile înainte de Crăciun, prea multe, dar și multe zile după, orașul se umple de cete de așa-ziși colindători, care parcă fac orice altceva decât să vestească bucuria creștinească a nașterii lui Isus.
Sunt două categorii: cei care umblă în grupuri mari, pe străzi, și colindă la scara blocului, dar și copiii care merg din casă-n casă, din apartament în apartament, bătând la uși.
De cele mai multe ori, grupurile de colindători sunt compuse de țigani, mai ales dacă vorbim de cei care bat din ușă-n ușă. Vin câte doi, trei sau mai mulți, reușesc să treacă de ușa de la intrarea blocului, pentru că, de obicei, cineva le deschise, și bat apoi la toate ușile. Uneori cu insistență. Cred că recordul personal la care am asistat este de cinci bătăi lungi și apăsate, care au durat aproape un minut. Uneori deschid, mi se face milă de copiii prost îmbrăcați, pentru care câțiva lei înseamnă cu siguranță ceva. Aud câteva versuri dintr-un colind arhicunoscut, cântat în grabă, maxim 30 de secunde, și văd privirile acelea care așteaptă și care se întreabă cât vor primi. Am fost și noi copii, am colindat cu toții, probabil că aveam aceleași priviri.
Din când în când, rar, de pe hol se aud voci calde și frumoase. Sunt, de obicei, studenți la Teologie care îți aduc, prin interpretarea lor, puțină bucurie în suflet.
Cât despre găștile care vin și colindă afară, lângă blocuri, făcând o larmă cât mai mare, trebuie să recunosc faptul că e un obicei pe care nu l-am întâlnit când eram copil. Poate arată bine la sat, acolo unde oamenii se cunosc, sunt comunități mai mici, dar mi se pare nepotrivit la oraș, unde zgomotul puternic trezește alarmele mașinilor, lângă blocuri unde cu siguranță mai doarme un copil, etc. Colindatul ar trebui să fie o relație reciprocă, în care cineva să ofere și altcineva, voit, să primească.
Astăzi, fii-mea a vrut să colinde. Nu am lăsat-o să iasă din bloc, a bătut la ușile vecinilor. Mi-am adus aminte că, în urmă cu mulți ani, înainte de 1989, colindam cartiere întregi, singuri, bătând și noi din ușă-n ușă. S-au schimbat multe, n-aș avea curaj să o las singură nici la blocul vecin.
Voi vă lăsați copiii să colinde?
Iată și câteva lucruri despre tradiția colindului.
Cuvantul „colind„ sau „colindă” provine din latinescul „Calendae”, nume ce se dadea vechilor sarbatori pagane de Anul Nou cand era obiceiul sa se faca urari de belsug si fericire pentru noul an ce incepea. De aceea cuvantul „colind” este pus in legatura cu sarbatoarea pagana „Calendae Ianuarii” si cu urarile ce se faceau pentru Anul Nou precum si cu impartirea darurilor de unde avem si noi obiceiul sa impartim copiilor colindatori daruri precum: colacei, cunoscuti sub numele de colindeti sau bolindeti in unele parti ale tarii, fiind facuti din grau curat, proaspat macinat.
Obiceiul colindelor este preluat de la romani care sarbatoreau in aceasta perioada „Nasterea Soarelui” deoarece in aceasta perioada a iernii soarele atinge punctul sau cel mai jos in emisfera sudica, incepand apoi, asemenea unei ridicari apoi o miscare treptata spre nord. Calendele erau sarbatori romane inchinate soarelui , ele desemneaza un obiect rotund, o trimitere directa la discul solar,de aici si obiceiul de a imparti colaci si nuci colindatorilor, toate simboluri ale cercului, ale perfectiunii.
Cu ocazia acestei sarbatori timp de 6 zile un grup de colindatori formati din barbati si baieti, trecea pe la fiecare casa pentru a aduce vestea cea buna formand un cerc in timp ce cantau colindele. La capatul celor 6 zile colindatorii realizsera un cerc in jurul intregii comunitati, principala motivatie a obiceiului fiind aceea de protectie, caruia i s-a impus sensul binecuvantarii si cel al Nasterii Domnului.
Colindatul este obiceiul cel mai bine pastrat .Cu colindatul umbla copiii, flacaii, iar in unele sate chiar si barbatii insurati astfel: copiii merg ziua cu colindul, pana la apusul soarelui merg flacaii, iar noaptea barbatii.
Colindele poarta prin veacuri cuvantul tainic al Nasterii Sfinte. Ele sunt o sinteza a spiritului creator si religios al poporului roman.
Credeți că cetele de colindători pe care le vedeți pe străzi mai păstrează aceste tradiții? Întrebarea este, desigur, retorică.
Acesti etnici de culoare (sa nu le spunem pe nume ca se supara ,sa le zicem rromi ca asa si-a declarat tov.I.Ilici-escu neamurile) au stricat si au dus in desuet ,colindul pur ROMANESC…!?
As vrea sa te contrazic dar cred ca noi Romanii ne impunem prostesc sa ne renegam obiceiurle si ei etnicii romaless sunt singurii care inca incearca sa ne pastreze traditiile asa ca scuze si Sarbatori fericite ca acusi ne este rusine sa mai zicem Craciun fericit pentru care am luptat in 90.Craciun.fericit si sarbatori alese!
Cântă repezit câteva versuri si se uita lung la banii primiți. Asta e tradiția pe care o vrem păstrată?
Astia doar au transformat un obicei vechi intr-o forma de cersetorie, peisajul mioritic imbogatindu-se cu un nou personaj: cerşindătorul. Ce face el nu are nimic de a face cu colinda. Asta o simtim cu dezgust in fiecare an in timpul sarbatorilor. Sa afirmi ca tiganii incearca sa ne pastreze obiceiurile mi se pare insa doar o mare prostie.