Jonah Lomu a fost primul superstar din rugby. Era imposibil să îl vezi și să nu îl admiri, chiar dacă erai adversarul lui.
Unii îi spuseseră că este „freak”, o ciudățenie a naturii. Cum poate un munte de om, de 1,96 metri înălțime și 120 de kilograme, să alerge suta în mai puțin de 11 secunde, adică aproape de recordul mondial? Lomu nu a răspuns niciodată celui care l-a jignit. A preferat să îl evite.
Dacă ar fi fost cu câțiva ani mai tânăr, probabil că ar fi ripostat. S-a născut într-o familie săracă, în care tatăl nu ezita să îi lovească, pe el și pe mama sa. Adolescent fiind, Jonah a ripostat, iar riposta i-a adus izgonirea de acasă. Tată este însă prea mult spus. După ce a plecat, nu s-au mai văzut 17 ani. În 2013, Nadene, soția lui Jonah, i-a adus pe cei doi față în față, cu puțin înainte ca tatăl să moară.
Cei care l-au cunoscut spun că Jonah Lomu, în ciuda faptului că era o vedetă la nivel global și câștiga chiar și 15 milioane de euro pe an, era nefericit. Nadene, femeia pe care a iubit-o, a schimbat asta. Nadene și copiii pe care nu ar fi crezut că îi poate avea. De mult timp suferea de o boală grea de rinichi. „Vă imaginați unde aș fi ajuns dacă nu aș fi fost bolnav”, obișnuia să spună. Viața i-a dat însă o speranță. În 2004 a făcut un transplant de rinichi. După 7 ani și jumătate, corpul său a respins noul organ. 7 ani și jumătate de speranță, de viață normală, de gânduri despre viitor.
Nadene i-a dăruit doi copii, Brayley și Dhyreille, care au acum 6, respectiv 5 ani. Odată cu ei, lumea lui Jonah s-a schimbat.
„Acum, când mă uit în oglindă, ce văd sunt cei doi băieți. Ei sunt prioritatea mea. Cei doi băieți sunt miracole. Din punct de vedere medical nu ar fi trebuit să existe, din cauza bolii mele de rinichi. Niciodată, în cele mai nebune vise ale mele, nu m-aș fi gândit că voi deveni tată. Acum, când mă trezesc dimineață, în loc să mă uit în oglindă și să mă gândesc <<Ce am să fac astăzi?>> mă uit în oglindă și mă gândesc <<Am doi băieți, ridică-te și pune-te în mișcare și încearcă să fii cel mai bun tată posibil pentru ei>>”, spunea, într-un interviu acordat cotidianului The Daily Mail, pe 29 august 2015.
Știți ce își dorea cel mai mult pe lumea asta? Să își vadă copiii la 21 de ani. Să îi vadă, adică, deveniți bărbați, pe picioarele lor. Pentru un copil bătut de tată, dat afară din casă, propriii copii deveniseră, la propriu, motivul de a trăi.
Știa că înseamnă și să fii sărac. El, care ajunsese milionar în euro, a trăit cu 2,25 de dolari pe zi, cinci zile, în cadrul unui proiect UNICEF. Aproape 40% din copii din zona Pacificului, spunea el, nu se dezvoltă cum trebuie din cauza mâncării proaste. Voia să schimbe asta.
Lomu făcea dializă de trei ori pe săptămână, câte șase ore. Aparatele îi scoteau tot sângele din corp, îl curățau și apoi în reintroduceau. O procedură grea și fizic, și psihic. Lomu nu era omul care să renunțe. „Trebuie să fii fericit și pozitiv, pentru că, vă spun un lucru: uneori treaba asta te afectează foarte mult”, spunea. La fel ca și pe teren, a luptat și în viață. Până la capăt.
Jonah Lomu a murit pe 18 noiembrie, în urma unui atac de cord. Nu își mai vedea niciodată copiii împlinind 21 de ani.
Ieri, mii de colegi de-ai săi, prieteni, admiratori, l-au condus pe ultimul drum. Pe stadionul Eden Park, coechipierii săi și-au adus omagiul așa cum știu ei mai bine: cu o ultimă haka. Soția a sărutat coșciugul, pe care a așezat tricoul cu numărul 11. Cu tricouri negre, all-black, copiii săi au stat lângă mamă, neînțelegând pe deplin ce se întâmplă.
Cel mai trist haka…
Nu este numai un omagiu, este un dans izvorât acum din dragoste pentru Jonah Lomu, din durere pentru pierderea sa, pentru durerea imensă a celor rămași.
Urmăriți tăcerea de la final: este în ea mai mult decât pot spune cuvintele: și durere, și puțină revoltă împotriva destinului care l-a luat prea repede, sunt și multe întrebări fără răspuns.
Există o singură certitudine, spusă și de haka:
„Ka mate! Ka mate! Ka ora! Ka ora!”
Adică:
„Trăiesc! Trăiesc! Mor! Mor!”
