Parcă nu-mi vine să cred, dar e adevărat. Constanța va avea un festival de teatru. Se numește ”Miturile cetății” și la el participă inclusiv două trupe de teatru din Franța.
Este un prim pas pentru a aduce un strop de cultură într-un oraș sufocat de kitsch, de mizerie, de dezinteres.
Înainte să scriu detalii despre eveniment, o felicit pe Dana Dumitrescu, directoarea Teatrului de Stat din Constanța, care a crezut în idee și s-a bătut pentru ea. Nu i-a fost deloc ușor, deși nu va recunoaște deschis, pentru că va pune accentul pe realizări. Și – deși nu-mi vine nici mie să cred – îl mai felicit pe Cristinel Dragomir, actualul președinte al Consiliului Județean Constanța, pentru că a înțeles importanța evenimentul și pentru că CJC a fost singura instituție care l-a finanțat.
Nu pot să nu mă gândesc la Sibiu, locul unde acum 22 de ani a început un festival internațional cotat acum printre cele mai importante trei din Europa. Suntem în întârziere, dar suntem pe drumul cel bun.
Festivalul începe luni. Aveți mai jos programul complet. Spectacolele au loc atât la sediul teatrului, cât și în Piața Ovidiu.
Intrarea este liberă la toate spectacolele!
Luni, 20 iunie
*Scena mobilă din Piaţa Ovidiu, ora 21.00 – Deschiderea oficială
*Scena mobilă din Piaţa Ovidiu, ora 21.30 – „Homocordus”, un spectacol de Richard Navarro, Compania zorozora, Grenoble, Franţa
Marţi, 21 iunie
*Sala Teatrului, ora 18.00 – „Eşti un animal, Viskovitz”, după Alessandro Boffa, regia Tudor Lucanu, Teatrul Anton Pann, Râmnicu Vâlcea
*Scena mobilă din Piaţa Ovidiu, ora 21.30 – „Leonce şi Lena”, după Georg Büchner, regia Mihai Măniuţiu, Teatrul Regina Maria, Oradea
Miercuri, 22 iunie
*Sala Teatrului, ora 18.00 – „Şobolanul rege”, după Matei Vişniec, regia Radu Dinulescu, Teatrul de Stat Constanţa
*Scena mobilă din Piaţa Ovidiu, ora 21.30 – „Antigona”, un spectacol de Jean-Charles Raymond, Compania La Naïve, Pertuis, Franţa
Joi, 23 iunie
*Terasa La Taclale – ora 11.30 – Colocviul „Mit antic, mit modern, mit în vremuri…”
*Sala Teatrului, ora 18.00 – „Hades şi Persefona”, spectacol prezentat de studenţii Universităţii Ovidius, Facultatea de Arte
*Scena mobilă din Piaţa Ovidiu, ora 21.30 – „Dionysos”, după Euripide, regia Daniele Salvo, Teatrul de Stat Constanţa
Vineri, 24 iunie
*Sala Teatrului, ora 18.00 – „Uciderea lui Gonzago”, după Nedialko Iordanov, regia Ion Sapdaru, Teatrul de Stat Constanţa
*Scena mobilă din Piaţa Ovidiu, ora 21.30 – „Othello”, după William Shakespeare, regia Suren Shahverdyan, Teatrul Tony Bulandra, Târgovişte
Sâmbătă, 25 iunie
*Sala Teatrului, ora 18.00 – „De ce Hecuba?!”, după Matei Vişniec, regia Anca Bradu, Teatrul Naţional Radu Stanca, Sibiu
*Scena mobilă din Piaţa Ovidiu, ora 21.30 – „Metamorfozele iubirii”, scenariu de Liviu Manolache şi Anaid Tavitian după autori antici, regia Liviu Manolache, Teatrul de Stat Constanţa
Duminică, 26 iunie
*Sala Teatrului, ora 18.00 – „ActOrchestra”, un spectacol de Horia Suru, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale”, Bucureşti
*Scena mobilă din Piaţa Ovidiu, ora 21.30 – „Electra”, după Sofocle şi Euripide, regia Mihai Măniuţiu, Teatrul Naţional Radu Stanca, Sibiu
Detalii despre eveniment a oferit directoarea Dana Dumitrescu la Dobrogea TV.
Iată și câteva secvențe din spectacolele pe care le puteți urmări.
Aveți mai jos și prezentarea spectacolelor.
BUCURESTI /TEATRUL I.L.CARAGIALE
ActOrchestra
Regia: Horia Suru
Costume: Alina Herescu
Durata: 1 h / Pauză: Nu
Cumpără bilete
Nu este concert, nici teatru muzical, nici improvizaţie muzicală, nici exerciţiu de actorie… dacă vrem să definim genul. Este doar un joc la care se rîde… serios, cu 3 actori şi încă 20 de parteneri… sau instrumente muzicale. Orchestra din această seară transformă concertul într-un spectacol de teatru, pentru că luptele de culise sunt mai spectaculoase decât spectacolul din scenă. Instrumentele o iau razna, iar artiştii devin o prelungire a sunetelor.
O poveste plină de umor, cu trei personaje pornite pe (mereu) imprevizibilul drum al supremaţiei pe scenă. Un concert împachetat într-o poveste veselă, sonoră, ritmată. Sunteţi pregătiţi pentru un maraton muzical şi teatral de o oră, unde se trece cu viteza luminii, de la Mozart la rock… şi la chansonete? Puneţi-vă centurile de rezistenţă maximă pentru starea de râs.
Distribuţie: Petre Ancuta,Florin Călbăjos,Emilian Mârnea
FRANTA / COMPANIA LA NAIVE
Antigona de Matei Vişniec
Intenții…
O notă de intenții nu reprezintă o punere în scenă. Așterni câteva idei pe o foaie de hârtie, câteva opțiuni, și vei vedea mai pe urmă. “Pe urmă” e momentul acela când adevărații artiști vor fi acolo, în carne și oase, pe scenă. Actorii sunt cei care validează totul ! Eu îmi imaginez, sper, gândesc, aceasta e munca mea de regizor, dar va trebui ca aceia care acționează (actorii) să fabrice concretul. Pare banal, dar o piesă de teatru nu are nimic dintr-un decupaj tehnic din cinematografie, unde totul se decide înaintea turnajului. In teatru, se așează un cadru iar tabloul se creează în timpul repetițiilor.
Dacă există un argument care mi se pare insuportabil și pe care îl citim în fiecare an în toate notele de intenție ale regizorilor care aleg un autor clasic doar pentru a-și umple sălile, acesta este : “modernitatea evidentă a textelor antice”. Piesa lui Sofocle, pentru un francez din zilele noastre, nu are nimic modern. Majoritatea concetățenilor noștri este atee și rămâne monoteistă. Fostul nostru președinte nu a demisionat după ce și-a scos ochii ca pedeapsă pentru a se fi culcat cu mama sa și pentru a-și fi ucis tatăl. Nu a avut loc niciun război civil care să-i reglementeze succesiunea. In zilele noastre, cine ar îndrăzni să priveze pe cineva de mormânt, fie chiar și pe dușmanul său ? Antichitatea greacă nu are nimic de a face cu timpurile în care trăim. Timpurile s-au schimbat, obiceiurile s-au schimbat, viața s-a schimbat. Nu “modernitatea” e motivul pentru care marile texte clasice continuă să fie studiate la școală și jucate în teatre. Ci pentru că ele reprezintă dovada că Omul nu se schimbă ! Iubire, Putere, Justiție, Viață, Moarte, iată cele cinci “simțuri metafizice” ale existenței umane. Toate marile texte vorbesc despre ele. Acestea nu au nimic “modern”, sunt mult mai mult decât atât, sunt eterne ! Atunci când alegi să montezi Antigona, este pentru a plonja în străfundurile existenței noastre, pentru a înțelege ce suntem, privindu-i pe cei care ne-au precedat. Nu pretinsa lor modernitate, ci esența lor însăși !
Această piesă este un stâlp al civilizației noastre. Este o poveste pe care oamenii trebuie să o cunoască, chiar și numai pentru a-și aminti că indignarea este la fel de veche ca și umanitatea. Că avem dreptul, datoria, de a spune “nu”, chiar și cu prețul vieții. Antigona este mama tuturor revoltatelor, sora tuturor militantelor, prietena tuturor femeilor care consideră că pretinsa lor fragilitate fizică nu le interzice să se bată, să ceară și, uneori, să obțină. Evident, numele Antigona evocă toate aceste lucruri. Totuși, atunci când lucrezi pe text, lucrurile nu sunt la fel de simple. Dreptatea nu e întotdeauna acolo unde te-ai aștepta. Asta este viața ! Asta este Istoria ! Asta este o operă majoră ! Ea trebuie să fie complexă, neașteptată și incitantă.
Titlul spectacolului nostru va fi ANTIGONA. Cu un “A” pentru ca acela care va vrea să-l țipe, să nu fie frustrat de oprirea obligatorie pe care “E”-ul mut din franceză o provoacă în pronunțarea cuvântului Antigone. Puneți-vă în locul lui Hemon și strigați de supărare prenumele Antigone. In franceză asta ar fi un fel de ANTIGONNNNNNNNNNNNNNNNNN cu un “N” pronunțat cu gura închisă iar sunetul face ce poate pentru a ieși prin nas.
Acum, imaginați-vă un Hemon spaniol, care trăiește același lucru : ANTIIIIIGONAAAA, cu accent obligatoriu pe acelasi “I” care are efect de trambulină pentru acest “A” generos care îi explodează în gât și care rezonează până în străfunduri. Chiar și numai pentru asta, Spania trebuie să fie prezentă în acest spectacol. E prea devreme pentru a spune până unde această versiune a Antigonei va fi “hispanizantă”. Dar Antigona este o tragedie, moartea este obligatorie (deși acest cuvânt îmi dă frisoane) și ce altă țară decât Spania întreține oare cu moartea relații atât de intime ? Lorca spunea despre țara sa că este “o țară a morții, o țară deschisă către moarte”. Spania adoră tragedia, lacrimile și sângele. Corida este exemplul cel mai frapant. Este forma de spectacol contemporan cea mai apropiată de tragedia antica. In ea se combină puterea, mulțimea, monstrul, eroul, moartea… Olé, decorul prinde contur !
Pentru “unitatea de loc” care caracterizează tragedia, o arenă va fi cea mai potrivită. “Una plaza de torro”. Va mai fi necesar de asemenea un fundal care să lase să treacă umbrele, care să ne înșele privirile. Un zid util pentru motive atât practice cât și simbolice legate de importanța Antigonei în civilizația noastra mediteraneană. Si dacă Marsilia 2013 ne-ar servi în sfârșit la ceva ? Ii voi fura lui Rudi Riccioti fabulosul “Zid al civilizațiilor”. Mucem-ul si voalurile sale de beton, impozanta lor imponderabilitate vor inspira fundalul scenografiei noastre. Va fi acolo pământ, aer, apă și foc. Fără aceste patru elemente nu există viață, fără viață nu există moarte, fără moarte nu există tragedie. Ele vor fi, deci, elementele de bază ale tragediei noastre.
Pentru text, fac eu însumi traducerea și în același timp îmi permit să modific câteva dintre mize. Tema religiei va suferi cele mai multe modificări în raport cu textul lui Sofocle. Abia aici voi moderniza relația pe care o au diferiții protagoniști cu credința. Labdacizii din Antigona, față de cei din Antigone, vor fi monoteiști. Regele va fi reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Revolta din Antigona va fi mai apropiată de revoltele contemporane simbolizate astăzi de mișcări precum Femen. La nivelul formei, Corifeul va fi înlocuit de către Tiresias care va fi, într-un anume fel, naratorul. Garantul poveștii. La Lorca, acesta ar putea fi personajul “autorului”. Dar nu vreau, gândindu-mă la Spania, la Lorca, să răman blocat în anii 30 și în perioada războiului civil ca și cum epoca de astăzi n-ar putea reprezenta o sursă suficientă de revoltă. Iată de ce intră în scenă cinematografia lui Almodovar. Culoarea, exuberanța, modalitatea sa de a găsi râsul în tragic, raportarea sa la problematica genului, care se află în centrul actualității noastre, iată bucățile de Almodovar pe care le voi smulge pentru a le lipi acestui spectacol.
Pentru tot restul, lăsați-ne plăcerea să inventăm în echipă. Repetiția este adevăratul moment al creației, totul se poate petrece la repetiție. Aceasta dă teatrului singularitatea sa, de aceea la Naïve consacrăm repetițiilor tot timpul nostru și de aceea în fiecare dimineață actorii și regizorii găsesc forța de a merge să ofere ceea ce sunt ei, creației.
Jean-Charles Raymond
FRANTA / COMPANIA ZOROZORA
Homocordus
După trei ani de succes Off cu spectacolul Un Concert deloc clasic, ZOROZORA prezintă noua sa creație Homocordus. Regăsim energia și nebunia trioului care povestește o istorie a muzicii, propria lor istorie a muzicii. De la oamenii din peșteri până azi, cei trei artiști care cântă la mai multe instrumente, abordează stiluri și epoci diferite, depășind prin virtuozitate și umor limitele înguste impuse de un gen anume : o piesă de teatru ,un concert sau o conferință toate la un loc.
Irezistibili , satirici ,virtuoși ei sunt imposibil de încadrat într-un gen anume ,muzica ne propulsează în istorie, la ani lumină de ceea ce credeam că am înțeles inițial despre originea instrumentelor muzicale.
Într-o oră și 10 minute de spectacol ei ne vor preschimba certitudinele noastre despre muzică.
Zorozora conduce fiecare spectator printr-o partitură de gen nou. Ieșim euforici de la spectacolul lor având sentimentul că am făcut o călătorie fantastică. Aveam nevoie
Note despre intenția regizorului
De mult timp doream să scriu un spectacol despre istoria muzicii . Pentru a putea realiza un asemenea proiect trebuia să întîlnesc artiști capabili să poată împărtăși aventura aceasta cu mine. În 2010 i-am întîlnit pe Sylvain Rabourdin, Hélène Duret et Charly Astié . Cu acești muzicieni ,absolvenți de Conservator am lucrat cu succes două spectacole care le-au permis să se perfecționeze ca actori. Știind că am întîlnit niște perle rare le-am propus această istorie a muzicii plină de umor. Conștienți de faptul că un asemenea demers artistic avea mari exigențe la nivel istoric, antropologic,noi am cules informații de la persoanele din fiecare domeniu care ne-au împărtășit cu multă bunăvoință cunoștiințele lor. Substanța spectacolului exista, dar era încă dificil de lucrat. Ne mai lipsea cineva care să ne acompanieze . Cineva care putea să asigure direcția muzicală a unui astfel de proiect care să fie garantul conținutului său etnomuzical . Astfel l-am întîlnit pe Guy Bertrand . Acum echipa era completă. Îmi mai rămînea să realizez o scriitură accesibilă și ludică.Pe scenă ,trei muzicieni traversează timpul și spațiul, deapănă povești despre chitară,vioară,clarinet și strămoșii lor. Toate astea existau în corzile mele,dar aveau nevoie de o echipă să le traspună scenic.
Pe scenă
Hélène Duret: Instrumente de suflat
Sylvain Rabourdin: Instrumente cu coarde
Charly Astié : Instrumente cu coarde ciupite
Richard Navarro: Regie , Regie de lumini: Guy Bertand , Regia muzicală : Patrice Guigue, Regizor general și regie de sunet: Benjamin Kupeberg, Creație video : Leslie Pauger și Costume Bernadette Granel.
TEATRUL REGINA MARIA ORADEA
Leonce si Lena dupa Georg Büchner
Scenariu / Adaptare : Mihai Măniuţiu si Ada Milea
Spectacolul ,,Leonce şi Lena” este jucat în premieră la Teatrul Regina Maria la celebrarea a 200 de ani de la naşterea scriitorului german Georg Büchner (1813-1837).
Piesa oferă mare libertate artistică regizorilor şi este transformată de către Mihai Măniuţiu şi echipa sa, formată din Ada Milea şi Anca Hanu (scenariu, muzică), Adrian Damian (scenografia) şi Vava Ştefănescu (coregrafia), într-o delectare vizuală şi auditivă.
Spectacolul lui Măniuţiu este o reinterpretare a textului original, scenariul fiind aproape în totalitate rescris de către regizor şi Ada Milea. Rezultatul este un spectacol muzical plasat într-un decor hippie din anii ‘70 şi cu o vestimentaţie ce respectă această plasare temporală. Povestea piesei ,,Leonce şi Lena” este redată de Mihai Măniuţiu ca o piesă în piesă, fapt ce subliniază ideea că arta este un artificiu. În plus, spectacolul are puternice elemente de commedia dell’arte, prin alegerea unui decor ce imită un spaţiu exterior, prin ocazionala introducere a măştilor ce subliniază lipsa de umanism a protagoniştilor, dar şi prin exagerarea personajelor care uneori ajung să fie doar expresia unei dispoziţii, cum e epuizarea melancolică a pesimistului Leonce sau lenea şi atitudinea de bon vivant a lui Valerio.
Textul lui Georg Büchne spune povestea a doi prinţi, prinţul Leonce din Regatul Popo şi prinţesa Lena din Regatul Pipi. Căsătoria aranjată dintre cei doi urmează să aibă loc iar ambii decid în mod separat să scape de acest aranjament. Totuşi, nu reuşesc să fugă unul de celălalt, întâlnindu-se întâmplător fără să se recunoască şi îndrăgostindu-se. Cei doi decid să le joace o farsă părinţilor şi se întorc în Regatul Popo pentru a se căsători. Costumaţi în ei înşişi, realizează că, de fapt, soarta le-a luat-o înainte şi că au îndeplinit chiar dorinţa părinţilor lor.
TEATRUL TONY BULANDRA TARGOVISTE
Othello dupa W.Shakespeare
Lumea lui Othello prinde viață prin viziunea regizorului armean Suren Shahverdyan. El înfățișează „cum invidia și gelozia îl pot distruge pe om, cum, atunci când dragostea se transformă în ură, tristețea întunecă mintea și sufletul, care scăpate de sub control, conduc spre un final tragic al ființei.” Drama shakesperiană ni-l prezintă pe Othello, o legendă vie, un om nobil, viteaz și mereu victorios, însă Iago, stegarul său, are un plan machiavelic de a-i distruge viața, cunoscându-i punctul sensibil și anume dragostea pe care o poartă Desdemonei. „Pentru mine a fost mai important să înțeleg de ce oamenii, în lumea asta, se pot transforma într-un Iago, distrugând totul în jurul lor. Nici Iago nu s-a născut așa, dar minciuna l-a făcut să-și piardă încrederea în oameni.”, spune regizorul spectacolului, care a încercat să nu își împartă eroii în „buni sau răi, albi sau negri”, pentru ca fiecare personaj să poată trezi compasiune.
TEATRUL DE STAT CONSTANTA
Dionysos dupa Bacantele de Euripide
Tragedia “Bacantele” deschide o fereastră spre iraţional, spre o lume antică de reală libertate expresivă, de posesiune dionisiacă, o reflecţie asupra sensului divinului în viaţa noastră şi asupra a ceea ce, zilnic, e eliminat. Cuvântul antic e un urlet venit dintr-un alt timp, e un apel la meditare, la trezirea sensurilor, e îndemnul de a ne privi înăuntru în alte moduri.
Doar în momentele erotice, de boală şi de somn ne abandonăm ultimelor rămăşiţe de iraţionalitate şi prezenţă fizică. Bacantele acţionează într-o stare de automatism mental, de somn peren, sunt “acţionate “ de Zeu. Dionysos operează prin ele, prin corpurile şi vocile lor, le transformă în instrument al delirului, al senzualităţii, al dezorientării, al morţii, al dulceţii infinite, al ambiguităţii demonice.Febra timpului nostru ne impinge sa traim intr-o realitate anesteziata, o lume prefacuta in care emotiile sunt date la o parte pentru a face loc unui intelectualism steril si dezolant.
Suntem orbiti zilnic de imagini transmise de mass-media. Legea pietei nu iarta: se vand cadavre, pozitii sociale, locuri de munca, arme, sex, copilarie, organe. Ramanem indiferenti. Dimensiunea burgheza ne sufoca cele mai bune instincte, ne sufoca sensibilitatea(ce cuvant urat, azi considerat aproape scandalos ), sinceritatea si indeparteaza de noi orice forma de creativitate, orice zbor. Dimensiunea noastra irationala e complet distrusa. Sensul afirmarii Eu-lui ne devoreaza zilele. Arta e golita de spiritualitate.Mass-media, provocatori oculti, actioneaza asupra inimilor si mintilor noastre imblanzind chiar si spiritele cele mai rebele, sigiland pana si ochii cei mai atenti. Dimensiunea spirituala e pierduta pe vecie. Sensul tragicului ne e necunoscut. Corpul ne e anulat. Suntem transformati definitiv in consumatori si, in acelasi timp, in produse, agitati de un razboi mediatic fara precedent de-a lungul istoriei. Credem ca suntem unici, particulari, dar in realitate gandim toti in acelasi fel, spunem aceleasi cuvinte, avem aceleasi exigente, aceleasi sperante, aceleasi nelinisti, aceeasi cotidianitate fabricata in serie.Credem ca suntem liberi. Inca mai avem nevoie sa-l invocam pe Dionysos, cel care striga ”evoè”, Protogonos, nascut de trei ori, stapanul Bacchus, salbatic, misterios,cu doua coarne, doua forme, acoperit de iedera, cu infatisarea unui taur, martial, Evio, sfant, care mananca carne cruda,Trieterico, care produce ciorchini de struguri, Eubuleo,cel plin de sfaturi, nascut din unirea lui Zeus cu Semele, demonul nemuritor.
Ne-am hotarat sa creem un spectacol care sa cerceteze adanc misterul lui Dionysos, gustandu-i esenta pura, abandonandu-ne in vartejul Bacantelor lui Euripide, lasandu-ne hipnotizati de zeul irationalului, de zeul Misterului, de zeul Teatrului.
Prima intrebare: unde este Dionysos astazi? Unde se ascunde?
De aproape 25 de ani studiez vocea si sunetul in toate formele lor, colaborand strans cu doctorul Marco Podda, medic foniatru si compozitor.
Aceasta cercetare trece de la tehnici sofisticate de foniatrie la analizarea si reproducerea cantecelor etnice din toata lumea, la tehnici de reabilitare si reeducare a limbajului, la studierea exprimarii sonore in perioada prenatala, la nastere si in primii ani de viata; de la analizarea sunetelor produse in sedintele de transa regresiva si in dansurile tribale, la cercetarea efectelor frecventelor sonore asupra creierului uman (Psihoacustica)
In Dionysos am lucrat cu sunete extreme, perturbante, sunete private,foarte putin folosite in viata de zi cu zi, extrem de pline de intelesuri si vocalitati hipercinetice neobisnuite. S-a incercat deci folosirea mijloacelor vocale in mod neconventional, nu neaparat in slujba limbajului (mai ales in coruri).
Dar atentie; aceasta munca asupra sunetului nu are un scop in sine, nu intentioneaza sa fie demonstrativa, dimpotriva, este ascunsa in structura lingvistica. Ma gandesc la o interpretare fara elemente burgheze, cuvintele lui Euripide sunt inradacinate in corp si ascunse in cea mai veche ”masina actoriceasca”.
Starile emotionale sunt mai ales stari vocale si fizice. Corul actioneaza in stare de transa continua, ca protagonistii filmului ”Inima de sticla” de Werner Herzogh. Bacantele nu comunica doar cu ajutorul limbajului si a intelesurilor lui, comunica mai ales printr-o vocalitate antica si o foarte puternica emotivitate. Emotivitatea iata nucleul acestei munci. Din punctul meu de vedere tocmai emotivitatea este vehicolul care inca permite realizarea tragicului si a catharsis-ului.
Pentru un interpret al tragediei grecesti este foarte important sa ajunga la o temperatura emotionala foarte mare, sa-si compromita vocea si corpul.
In munca mea, urmand exemplul multor artisti europeni contemporani, incerc sa reconstruiesc o posibila cale spre un teatru de interpretare, spre un teatru de actori/interpreti care sa stie sa se apropie cu umilinta de text, care sa il poata decodifica, si care sa poate cerceta si reconstrui mecanismele de compunere si scriere a acelui text, fara a suprapune solutii gratuite si imediate si mai ales fara sa concureze cu autorul.
Tot ceea ce veti vedea pleaca de la text si se intoarce la text, trecand printr-o perceptie vizuala si sonora. Nu veti gasi suprapuneri intelectuale, exhibitii sau minunate ”idei ale regizorului”. Am hotarat sa facem un spectacol complex, perturbant si emotionant plecand de la Euripide si intorcandu-ne la Euripide. Speram sa ne atingem obiectivele.
TEATRUL DE STAT CONSTANTA
Sobolanul rege de Matei Vişniec
Poate cea mai ancorată în realitate dintre piesele scrise de Matei Vișniec având în același timp și un pilon în fantastic. Ne aflăm într-un spațiu care a declanșat un război fratricid de care presa nu se interesează! Dorința de a fi mereu în actualitate se lovește de interesul presei, din ce în ce mai acut în ultimul timp, de a „lovi” sensibilitatea telespectatorului cu elementul cel mai tăios mai spectaculos posibil. Fuga după audiență, după banii din publicitate duc, inevitabil, la conflicte de interes financiar, la crearea de informație la comandă, de false piste, iluzorii aspecte sunt exacerbate cu scopul obținerii senzaționalului. Și peste tot acest amalgam apare un fenomen, ce ține mai degrabă de fabulos, care deturnează complet atenția presei… coabitarea omului cu șobolanul! Amestecul de real și fantastic, atât de drag autorului, își găsește în acest text, ultimul scris de Vișniec, expresia cea mai puternică. Nu întâmplător autorul mărturisește că este piesa de care se simte cel mai atașat și că subiectul îl macină de mult timp.
Radu Dinulescu
TEATRUL DE STAT CONSTANTA
Uciderea lui Gonzago de Nedialko Iordanov
Capcana noastră cea de toate zilele …teatru
Ce s-a întâmplat cu actorii după scandaloasa reprezentaţie de la Elsinore? Mereu mi-am pus această întrebare recitind Hamlet. E ciudat că Shakespeare, un dramaturg riguros cu personajele sale, părăseşte brusc subiectul , lăsând spectatorul să-şi imagineze singur un final la această poveste , având , evident, probleme mai importante în desfăşurarea piesei despre tristul prinţ al Danemarcei .
Şi totuşi , ce s-a întâmplat cu amărâta trupă , oprită de însuşi regele înfuriat , să ducă la capăt spectacolul? A fost plătită şi apoi lăsată să plece ? Avem toate motivele să credem că nu . Actorii s-au trezit fără voia lor în mijlocul unei farse monstruoase, contribuind şi ei la adâncirea conflictului prin spectacolul Uciderea lui Gonzago. Desigur, Polonius, artizanul acestui scandal, nu poate permite ca martorii să rămână nepedepsiţi . Şi este logic că actorii, dupa spectacol, au fost aruncaţi în temniţele castelului .
Nedialko Iordanov , fascinat de subiect, a dat frâu liber fanteziei , imaginând astfel o teribilă poveste despre soarta a cinci actori, angajaţi să-l ,,înveselească’’ pe prinţul ,,nebun’’. Trebuie să ţinem cont de faptul că piesa a fost scrisă în plin regim comunist , când subiectul era mai actual ca niciodată . Astfel a fost prinsă în capcană mica trupa de teatru …
Oare azi am ieşit din capcană ? Suntem stăpânii absoluţi ai ideilor şi creaţiei noastre ? Oare nu suntem prinşi şi manipulaţi cu nişte fire invizibile ? Se pare că da ! Încă ne mai aflăm la cheremul celor care împart pomeni , mai suntem tributarii unor frici inexplicabile .Spaimele noastre , nevrozele noastre, preacurvia cu gândul şi vorba …
Capcana noastră cea de toate zilele , teatru …Dulce capcană !
Meseria de actor , ocupaţie ciudată şi detestată în continuare de majoritatea semenilor noştri , este o meserie de sacrificiu , atunci când e făcută cu credinţă şi dăruire… Actorul adevărat este un copil mare, care preferă să schimbe ultimul coltuc de pâine pe un rol cât de mic . Sunetul aplauzelor înlocuiesc actorului sunetul valurilor mării , foşnetul pădurii , ecoul munţilor , gânguritul pruncului …
Atâta vreme cât actorul va iubi nebunia numită teatru , tot atâta vreme se vor găsi indivizi care vor profita de această iubire …
Restul e … teatru !
Dedic acest spectacol actorilor mei .
Ion Sapdaru ,
Mai , 2016 , pensiunea Queen Mary , Constanţa
TEATRUL DE STAT CONSTANTA
Metamorfozele Iubirii scenariu dupa autori antici
„Tragedia grecească, prin marii săi poeţi tragici Eschil, Euripide,Sofocle şi-a păstrat peste secole extraordinara actualitate , fiind o sursă mereu vie pentru creatorii de teatru.Motivul acestei deosebite « actualităţi » se descifrează în linia dominantă a dramei antice : sentimentul măreţiei omului liber, ce se opune , prin toată frumuseţea puterii şi inteligenţei sale, oricăror forţe destructive. Valoarea etică a tragediei apare cu o deosebită vigoare, funcţia ei fiind aceea de a ajuta omenirea să-l facă pe om să se gândească la menirea lui şi la relaţia cu universul. Tragediile lui Euripide de pildă, sunt pline de replici cu valoare moralizatoare : « ceea ce dureaza nu e bogatia ci caracterul, fiindcă e înnăscut şi poate influenţa nemurirea.»
Întreaga tragedie şi mai cu seamă a lui Eschil a ilustrat adagiul : suferinţa îl formează pe om, ea îi dă conştiinţă. Orice studiu asupra valorii morale a tragediei, ne duce la problema catarsisului : spectacolul tragediei ne face să simţim teama şi mila, ne procură uşurarea pe care o dă satisfacţia nevoii noastre de asemenea emoţii, ducând ceea ce grecii antici numeau catarsis, adică purificarea pasiunilor. ”
Guy Rachet ,Tragedia greacă, Editura Univers,Bucureşti,1980
Noi, creatorii spectacolului Metamorfozele iubirii, vă invităm la o întalnire cu cinci femei ilustre din tragediile antice, cu suferinţele lor sfâşietoare.
Electra,Antigona,Medeea,Praxagora,Hecuba sunt portrete ale femeii din toate timpurile. Sunt arhetipuri care arată constantele eternului feminin, surprinse perfect de marii poeţi antici greci Eschil, Euripide, Sofocle şi care pun în lumină adevărul că de-a lungul vremurilor, neschimbate au rămas natura umană si urmările tragice ale unor iubiri.
Cu speranţa că spectacolul vă va rămâne în suflet şi în gând, vă dorim vizionare plăcută.
Liviu Manolache
UNIVERSITATEA OVIDIUS , Facultatea de Arte
Scenariu : Alina Cristea , dupa un text de Alexandru Mitru
Hades şi Persefona, o legendă despre tenebre şi lumină
Spectacolul reinterpretează una dintre cele mai frumoase legende ale lumii, cea a dragostei damnate dintre Hades, zeul morţii, şi Cora Persefona, fiica zeiţei holdelor mănoase şi a vieţii, Demetra. Însinguratul zeu al morţii se va îndrăgosti de Cora şi o va răpi. Mama distrusă de durere, rămasă fără singura ei fiică, ameninţă că viaţa va dispărea de pe pământ dacă nu îşi va recupera copila. Hades, la rându-i, ameninţă că dacă îi va fi luată Cora, oamenii nu vor mai muri, iar morţii şi nemorţii vor sălăşlui laolaltă, în chip nefiresc, pe pământ.
Dragostea Corei Persefona pentru cel care îi va deveni soţ şi pentru mama sa, zeiţa agrară a vieţii, gata să distrugă lumea, va deveni astfel puntea de legătură dintre cele două tărâmuri, cel al vieţii şi cel al morţii, întruchipată în simbolistica celor patru anotimpuri: primăvara şi vara, Cora urcă pe pământ, la mama sa, trezind natura la viaţă, iar toamna, când natura capătă tonuri ruginii, şi iarna, când totul rămâne-n alba nemişcare, coboară în regatul de sub pământ, pentru a fi alături de soţul ei.
Astfel, viaţa şi moartea, lumina şi tenebrele se află într-un perpetuu echilibru, dat de dragostea dintre fiinţe antagonice care găsesc, în chiar contradicţiile dintre ele, puterea de a se schimba. Şi asta vă propune şi Facultatea de Arte să faceţi!
Distribuţie originală: Cosmin Adrian, Bianca Gologan, Daniela Vitcu Hanţiu / Iuliana Gorovei, Radu Niculescu, Dana Cojan, Mirabela Moroşanu, Eduard Vacariu, Marius Marin, Catinca Hanțiu, Diana Vieriu, Loredana Adăscăliţei, Vlad Fiu, Iulian Marinescu, Diana Orezeanu, Abdul Cair Latip, Antonia Ungureanu.
Regie şi concepţie artistică: prof.univ.dr. Daniela Vitcu Hanţiu & conf.univ.dr. Alina Cristea
Coregrafie: lect.univ. Stela Cocârlea
Ilustraţie muzicală: Alina Cristea
Scenariu adaptat după un text de Alexandru Mitru: Alina Cristea
Foto & Video: Alexandru Şerbănescu
Sunet: Alexandru Neş
Acompanianment ritmic – tobe: Ionuţ Micu
TEATRUL ANTON PANN VALCEA
Eşti un animal, Viskowitz! dupa Alessandro Boffa
Adaptare scenica : Tudor Lucanu
Spectacolul ”Eşti un animal, Viskowitz!” are drept suport dramaturgic o excelentă adaptare pentru scenă a romanului omonim scris de Alessandro Boffa, tradus în româneşte de Alexandra-Maria Chişcu şi apărut în urmă cu 9 ani la editura ieşeană Polirom. Sarcina transferului în registru teatral a textului şi-a asumat-o însuşi regizorul viitorului spectacol, foarte tânărul Tudor Lucanu. Rezultatele sunt remarcabile, uneori de-a dreptul uluitoare. Totul se bazează pe mai departe pe povestire, la începutul şi la sfârşitul reprezentaţiei auzim vocea caldă a unui narator ( Olimpiu Blaj).
Povestirea e înzestrată cu o coerenţă fără cusur, dramaticitatea, şi teatralitatea ei sunt impecabile. Dozajul comic aşijderea. Iar jocurile lexicale sau fonetice, ambiguităţile lingvistice voit cultivate sunt generatoare de un umor dezlănţuit, în cascade şi în crescendo, mereu de bună calitate, cu totul admirabil.
Viskovitz este un animal, animalul generic care mai întâi descoperă viaţa pentru ca la sfârşit să i se spună că a venit şi vremea de a descoperi moartea. Animalul în cauză aparţine unor clase şi categorii zoologice felurite, monocelulare sau pluricelulare. E ba un microorganism, ba un gândac, ba cintezoi, ba melc, ba papagal, ba porc, ba un burete alcoolic, ba un rechin. Supus procesului educaţiei sentimentale care nu are însă nimic din cvasi-irealitatea celei din romanul flaubertian.
Spectacolul se înfăţişează asemenea unei fabule în mai multe secvenţe perfect integrate, minuţios elaborate, de o fantezie debordantă. Nici o secvenţă nu seamănă cu cealaltă, nu o copiază, nu o citează, deşi în mod evident – şi aici avem de subliniat un alt merit al lui Tudor Lucanu- coerenţa întregului nu e nici un moment pusă la îndoială. Secvenţele sunt fie monologuri, fie dialoguri, trialoguri, ş.a.m.d. excelent susţinute actoriceşte de cei şase interpreţi. Cu toţii absolvenţi ai claselor de actorie de la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Bucureşti, majoritatea dacă nu cumva chiar toţi foşti studenţi ai profesorului Bács Miklos. Care, am mai spus-o, o repet, nu e chiar profesor, e doar conferenţiar, lucru deloc în regulă, simptomatic pentru starea de băltire, defel stimulativă în care se află azi, după atâtea reforme avortate, învăţământul superior românesc, câtă vreme dl. Bács e de departe cel mai bun într-ale pedagogiei teatrale. Bács Miklós e maestrul din mâinile căruia au ieşit, serie de serie, cel puţin doi sau trei absolvenţi de mâna întâi.
Dintre cei şase interpreţi, Mădălina Ciotea, Szász Réka, Vlad Bîrzanu şi Olimpiu Blaj confirmă. I-am mai văzut, ştiu că sunt foarte buni, ştiu că pot să joace aproape orice, ştiu că sunt deja actori formaţi. Ciprian Nicula şi Cătălin Asanache sunt amândoi la ora debutului. Intră în profesie cu dreptul, primele lor roluri (fiecare interpretează mai multe) sunt, fără doar şi poate, succese. Avantajat de partituri mai generoase, Ciprian Nicula e de-a dreptul senzaţional. Mai cu seamă în secvenţa de mare concentrare şi de considerabilă dificultate pe care o susţine şi pe cont propriu, şi în relaţie cu cei alături de care se află pe scenă. A căror misiune e să potenţeze prin contribuţii non-verbale „discursul” colegului lor. O fac cu spirit de echipă. De trupă. E, poate, lucrul cel mai important ce cred că trebuie spus despre ceea ce se întâmplă la Teatrul „Anton Pann”. Coagularea unei trupe. Cu componenţi serioşi, valoroşi, doritori să practice profesia pentru care s-au pregătit. Nici unul cu mentalitate sau delăsare de trupeţi.
MIRCEA MORARIU/adevărul blog/4 martie 2015
TEATRUL NATIONAL RADU STANCA SIBIU
ELECTRA după Sofocle şi Euripide
SCENARIUL DRAMATIC: Mihai Măniuţiu
Regia: Mihai Măniuţiu;
Decorul: Cristian Rusu, Mihai Măniuţiu;
Costumele: Cristian Rusu;
Distribuţia: Mariana Mihu; Ioana Crăciunescu; Marian Râlea, Pali Vecsei, Dan Glasu, Ofelia Popii, Florin Coşuleţ, Adrian Matioc;
CORUL: Diana Fufezan, Veronica Arizancu / Cristina Stoleriu, Dana Taloş, Codruţa Vasiu, Mihai Coman, Adrian Neacşu, Cătălin Neghină, Eduard Pătraşcu, Cătălin Pătru, Viorel Raţă, Bogdan Sărătean;
GRUPUL IZA: Ioan Pop, Ioachim Făt, Anuţa Pop, Voichiţa Tepei, Grigore Chira.
DURATA APROXIMATIVĂ: 1H 15MIN
Electra lui Maniutiu spectacol al eternului prezent, veşnic dispus să ia formele zilei, dar conservându-şi perpetuu esenţa destinată, implacabilă.
Întâlnirea inedită dintre texte din marea tragedie greacă – fondatoare ale marilor mituri culturale europene – şi muzica populară maramureşeană interpretată live de Grupul Iza, readuce în vremea de azi o mitologie extraordinară, provocînd crearea unui spaţiu al confluenţelor arhaice.
Electra şi Oreste sunt unealta destinului încarnat de comunitatea închisă (Electra e securea, i-au scris-o pe spate cu sânge curtenii ei-paznici) şi membrii ei au grijă ca ei să-l împlinească.
E semnul coborârii tragicului din palat la marginea lumii, al conservării tragicului departe de miezul dur al vieţii sociale. E un ghetto al lumii de azi, care şi-a inventat pentru sine mecanisme de funcţionare ancestrale, recompuse de Măniuţiu cu o claritate de oglindă în care reverberează instrumentele şi vocile grupului Iza.
„Maramureşul este un loc miraculos şi, odată, când am fost, am auzit vocile vechii Elade, vocile tragediei greceşti… Muzica lor e dintr-o zonă arhaic rituală, care nu mi s-a părut deloc străină de Elada. Repetiţiile mi-au confirmat că verbul tragediei eline merge perfect cu ritmul muzicii tradiţionale din Maramureş şi că ele, vocile locului şi cele ale lumii antice greceşti, grăiau consonant, se înţelegeau între ele… Am pus un accent special în spectacolul meu pe marginalizarea actuală a acestor zone arhaice şi pe lenta lor destrucţie. Elada, ca şi Maramureşul, sunt lumi de marginali… Spectacolul meu este, de fapt, un eseu în care am pus în dialog două lumi. Şi finalul piesei vorbeşte despre frumuseţea unei lumi care încă există şi despre frumuseţea stingerii, despre tragismul şi aura acestei stingeri.”
(Mihai Măniuţiu)
DATA PREMIEREI: 11 AUGUST 2005
TEATRUL NATIONAL RADU STANCA SIBIU
DE CE HECUBA?! de Matei Vişniec
Spectacol în coproducţie cu Universitatea Lucian Blaga Sibiu, Centrul de Cercetări Avansate în Domeniul Artelor Spectacolului (CAVAS), Academy of Dramatic Art (University of Zagreb), Csokonai Theatre, Debrecen
În momentul de faţă Matei Vișniec este cel mai jucat autor dramatic român, atât pe scenele internaționale cât şi în teatrele de la noi. Caracterul liber poetic al textelor sale, intersectate de profunde accente realiste şi informații de teatru-documentar, construite pe vaste paliere stilistice au deschis apetitul artistului de teatru contemporan, de mai bine de trei decenii. Acesta se poate, așadar, regăsi, inspirat şi mai ales liber, în spațiul non-conformist şi profund întemeiat dramatic al textelor vişniechiene. Autorul român este un inventator de limbaj teatral şi fiecare text al său promite premiza unui spectacol cu totul inedit.
De această dată textul De ce Hecuba? pune în dezbatere una din temele centrale ale dramaturgiei moderne de după expresionism şi anume recuperarea tragicului în sensibilitatea omului modern. Se spune că odată cu dispariția sentimentului fatalității şi căderea în abisuri dilematice a omului mistic, sensibilitatea modernă, deşi câștigă vertiginoase lucidități, își pierde capacitatea de a vibra la impactul emoției de tip tragic. Odată cu strigătul lui Nietzsche: Dumnezeu e mort! Gott ist Tot!, filosofia şi arta contemporană îşi caută noi echivalențe pentru tumultul spiritual tulburat de preaplinul unor noi imperative şi al altor realități. E momentul în care, în teatru, tragedia antică e reconsiderată şi devine unul din fundamentele poetico-dramatice ale teatrului de tip expresionist.
Iată că, aproape după un secol, Matei Vişniec propune o nouă dezbatere unei noi lumi răzvrătite împotriva propriilor ei răzvrătiri; el recuperează din Antichitate un personaj feminin de dimensiunile apocaliptice ale Hecubei, construind în jurul maternității ei funebre un text analitic, polifonic, în maniera incantatorie a corului antic ce echivalează acum cu o mulțime juvenilă incapabilă să vibreze la suferințele tragicei Hecube. Sfidarea lor o azvârle cu cinism şi indiferență din avanposturile realității lumii moderne în cenușa propriei tragedii. Soarta Hecubei e răstălmăcită şi din înaltul demitizat al Zeilor, gurmanzi consumatori de tragedie, Zei în care Vişniec identifică nesaţul atroce al oamenilor politici din zilele noastre. Pentru autorul român durerea neînţeleasă a Hecubei este durerea universală a mamelor care zămislesc băieţi destinaţi să moară prea devreme: Copii care la zece ani devin copii-soldaţi, care la şaisprezece sunt fanatizaţi şi fascinaţi de război şi care la nouăsprezece ani sunt deja veterani şi seniori venerabili ai războiului.
Această temă de dezbatere, transpusă în teritoriul ofertant al experimentului teatral, urmărită cu putere într-un text de o convingătoare arhitectură dramatică, trezeşte cu siguranţă interesul creatorului de teatru. Atracţia vine şi dinspre stilistica provocatoare a spectacolului multidisciplinar de tip performance. Aşadar, De ce Hecuba? Poate constitui premiza unui spectacol de expresivitate în care tempoul acut al tragediei e chemat din imemorial să-şi intre în drepturi depline acum, în modernitate.
