Avertisment
Acesta nu este un jurnal de călătorie în care puteți să găsiți ce să vedeți într-un loc sau altul. Pentru aceasta există sute de site-uri specializate la care oricine are liber acces. Nu veți găsi nici sugestii de restaurante. Există ghiduri care fac asta de mii de ori mai bine decât aș putea face-o eu. Acesta este un jurnal de călătorie care încearcă să răspundă la întrebarea „De ce TREBUIE să pleci, măcar pentru câteva zile, din Constanța?”.
Jurnal de călătorie în cheie feminină. Partea întâi: Sibiu, Țebea, Oradea
Ziua a treia: sosirea la Cracovia
După două zile minunate petrecute la Sibiu, respectiv la Oradea, via Țebea, am luat drumul străinătății. Mai târziu decât prevăzusem pentru că a durat mult (mai bine de o oră) până ne-a fost adus un mic-dejun în orașul de pe Crișul Repede. E drept că a fost delicios și că a meritat așteptarea într-o ambianță plină de bun-gust, dar se simțea că era duminică și că cea mai mare parte a personalului din acel restaurant nu era la muncă… Nu ne-am stricat impresiile despre Oradea deoarece papilele noastre gustative au fost răsfățate, iar efortul chelnerului de a ne simți bine a fost unul lăudabil. Politicos, amabil, răbdător ca să compenseze nerăbdarea noastră. Fain!
Am setat GPS-ul pentru Cracovia și ne-am îndreptat spre graniță. Puțin îngândurați, căci ne temeam că va fi aglomerat în Vama Borș. Și puțin morocănoși. Nu toți (am folosit pluralul din politețe), ci doar sfertul adolescentin masculin din familie care și-ar fi dorit nici să nu plece de acasă pentru că: prieteni, calculator, comoditate, dormit până târziu și… lapte cu cereale la prânz! Am făcut puțină geografie ad-hoc, de tipul: „Dacă tot stați cu telefoanele în mână, urmăriți și voi măcar traseul pe hartă… ! Și mai uitați-vă pe geam!” Vă las să ghiciți cine a rostit replica și să vă imaginați mutrițele de adolescenți plictisiți de îndemnurile educative ale celor mari.
Ca și cum am fi fost invitați la emisiunea „Surprize, surprize…” ne-am simțit atunci când am văzut că la vamă erau doar câteva mașini în fața noastră! Am trecut repede, deci, și ne-am așternut drumului. (Țineam să folosesc acest dativ locativ în textul meu. E rar, e sugestiv, e frumos… Aici trebuia să fie și un emoji cu fățuca ce face cu ochiul.)
Am mers liniștiți câteva minute, urmând alte autovehicule ce goneau grăbit. Ceilalți participanți la trafic și GPS-ul nostru păreau de acord că acela era drumul de urmat. Asta până când GPS-ul a hotărât că trebuie să schimbe ruta, iar noi, cuminți, l-am ascultat și am intrat pe un drum maghiar ce ducea către Debrecen, ce s-a dovedit a fi groaznic: gropi, localități cu câteva case doar, lipsa semnalului la telefoane și, în general, mai nimeni pe el, decât niște utilaje agricole, la un moment dat. L-am parcurs cu teamă și rugându-ne să ajungem cu bine în Debrecen, căci mașina noastră nu e prevăzută cu roată de rezervă, ci doar cu kit de reparație a penelor, iar noi eram, efectiv, în pustietate! Bine, e drept că eu m-am speriat și când ne-am rătăcit acum câțiva ani între Medgidia și Constanța pe undeva, pe la Valea Seacă… Da, da, ne rătăcim destul de des. Altădată am ajuns acasă de la „Pescăria lui Matei” din Agigea prin Medgidia, ratând ieșirea de pe autostradă pe drumul spre Constanța… Deci, sfatul unor Stan Pățitul ca noi: nu ascultați orbește de GPS, ci urmați-vă și instinctul! Sau măcar urmați șirul de mașini care gonește în aceeași direcție. Dacă nu sunt mai mult de două, trei mașini pe un drum, ceva e în neregulă!
Odată reintrați pe autostradă, ne-a venit inima la loc. Am traversat destul de rapid ce mai rămăsese din Ungaria, iar apoi, preț de vreo două ore, ne-am delectat cu peisajul slovac superb. Când Munții Tatra s-au arătat la orizont, am folosit prilejul pentru o nouă (Vai de copiii noștri!) minilecție de istorie legată de armata română și de luptele acesteia din Al Doilea Război Mondial, după care ne-am lăsat delectați de frumusețea naturii.
Am trecut pe nesimțite granița cu Polonia. Nici nu am apucat să facem o poză. (Eu și tehnica avem o relație specială, bazată nu pe dragoste și nici pe respect. Eu o tratez indiferent, ea mă sfidează cu superioritatea ei…) Așa că, până am deschis camera telefonului, am ratat momentul. Dar am putut comenta măcar puțin despre avantajele spațiului Schengen și despre tovarășii austrieci care s-au opus intrării României în acesta. Nu au vrut să ne stricăm buna dispoziție, căci Polonia ni se oferea impecabilă și peste așteptările noastre: autostrăzi netede ca-n palmă, verde, verde și iar verde în fiecare localitate prin care am trecut după ieșirea de pe autostradă, case îngrijite, trotuare inclusiv în localitățile rurale (noi nu avem trotuare pe strada pe care locuim de șapte ani, în Constanța mileniului al treilea!). Mă întrebam împreună cu soțul meu cum a reușit o fostă țară din blocul comunist să arate astfel, o țară ștearsă de pe hartă în 1939 de către germani și sovietici, o țară din care veneau, vara, pe litoralul românesc, comercianți de ojă, dulciuri, ciorapi și alte nimicuri care nu se găseau ușor pe piața românească…
După ce ne-am cazat în Cracovia, am ieșit la o plimbare de seară. Ne-am familiarizat ochii cu fațadele minunat recondiționate ale clădirilor istorice, am admirat curățenia de pe străzi (era final de zi și nu erau gunoaie pe jos, într-un oraș care strânge mulți turiști, pe lângă cei 800.000 de locuitori!) și calmul atât pietonilor, cât și al șoferilor. Nu am auzit claxonându-se în trafic în niciuna din cele patru zile petrecute aici și, mărturisesc, de câteva ori am traversat de rușine căci, oprindu-ne nepotrivit în fața trecerii de pietoni pentru a hotărî în ce direcție să o luăm, ne dădeau prioritate mașinile de pe sensul opus celui pe care ne aflam noi!
Am pornit pe jos până în Centrul Vechi, după care, deoarece eram obosiți după drumul destul de lung făcut cu mașina în acea zi, am profitat de posibilitatea de a face un tur ghidat cu un vehicul electric cu opt locuri, la un preț nici prea mare, dar nici mic (300 de lei pentru patru persoane). Dar a meritat această oră fiecare bănuț plătit. Am avut audio-ghid în limba română pentru prima oară de când călătorim într-o țară străină și, în plus față de ceea ce puteam auzi în înregistrare, șoferul se transforma ad-hoc în ghid când mai avea ceva de adăugat la textul prestabilit sau când, pur și simplu, ne aflam în fața unei clădiri cu o anumită istorie pe care, mândru fiind, ținea să ne-o împărtășească. Și a făcut acest lucru într-o engleză clară și frumoasă. Și mi-am aflat și răspunsul la întrebarea de mai sus: cum de a reușit poporul polon, în ciuda tuturor adversităților istoriei secolului trecut să reziste. Cu mândria de a fi polon, izvorâtă dintr-o istorie făcută de un șir lung de regi, cu credință, cu muncă multă, cu respectul pentru cei care s-au sacrificat pentru patrie sau pentru cei care au murit nedrept, dar demn, cu o coloană vertebrală rămasă intactă căci guvernul polonez nu s-a predat germanilor în Al Doilea Război Mondial.
Cracovia inspiră respect pentru trecutul istoric și pentru valori, iubire pentru frumos în toate formele sale, iubire de natură (am aflat că 4 kilometri de verdeață înconjoară partea veche a orașului, acolo unde cândva era o mlaștină în care se aruncau gunoaiele), drag de oameni căci totul este conceput cu grijă pentru confortul acestora: de la stațiile de tramvai în care îți poți încărca gratuit telefonul până la kilometrii întregi de piste pentru bicicliști ori la milioanele de flori care îți zâmbesc la orice colț…
Recomandare: Prânz la un restaurant Michelin din Europa, mai ieftin decât o pizza în România
Urmează să vă mai povestesc despre zilele dedicate, pe rând, excursiei la Auschwitz, apoi distracției din parcul Energylandia și, în final, vizitarea castelului Wawel, plus impresii de final.
