Când văd că lumea permite ca unui copil să i se facă rău, nu mă revolt împotriva lui Dumnezeu, ci mă retrag din joc.
Este un citat aproximativ din Dostoievski, pe care mi l-am amintit duminică după-amiază, în parcul Casei de Cultură din Constanța. Am ajuns acolo la invitația unei prietene, la un eveniment în care erau comemorați copiii plecați dintre noi, pus la cale de Organizația E.M.M.A. – Eternul Miracol Materna Alinare.
N-am vrut să merg. Mi se pare că să asiști la modul în care părinții își plâng copii este ca și cum ai murdări cele mai scumpe și pure sentimente pe care aceștia le au. Să mai faci și fotografii… e prea mult, gândeam.
Am fost însă, spuneam, și am făcut și fotografii, pe care le și public. De ce? Pentru că oamenii aceștia nu sunt singuri, pentru că ei nu pot fi singuri, pentru că în noi există încă un dram de umanitate care ne face să rezonăm la durerea celorlalți, pentru că o vorbă bună înseamnă ceva, poate, câtuși de puțin, pentru cei care au cunoscut cea mai mare durere din lume, pentru că am ales să nu mă retrag din joc, chiar dacă nu sunt încă sigur în ceea ce privește partea cu revoltatul împotriva lui Dumnezeu.
Nimic nu este mai sfâșietor decât lacrimile tăcute ale unor părinți care își plâng copilul mort… Poate doar lacrimile fraților mai mari sau mai mici, rămași singur, în urmă, speranță și iubire în același timp.
La finalul evenimentului a plouat. Nu, nu o să spun că cerul și-a plâns copiii, dacă ar fi fost așa nu ar fi trebuit să îi lase să ajungă la el. Ploaia i-a ajutat însă pe cei care plângeau să își camufleze lacrimile. Căci, de piatră să fi fost, și nu puteai să nu rămâi emoționat.
Am citit undeva că orice bun articol de presă trebuie să răspundă la una dintre întrebările fundamentale ale vieții. După un astfel de eveniment, rămâi însă cu mai multe întrebări, decât cu răspunsuri.
Poate ar fi totuși o concluzie: lacrimile nu se termină niciodată, viața merge mereu înainte.
