În cadrul SEAS 2023, marți, 25 iulie, publicul constănțean iubitor de artă a fost invitat, la Sala Studio, să vizioneze punerea în scenă a textului lui Fran Kranz, „Mass”, într-o coproducție a Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu și a Teatrului unteatru din București.
Am precizat locul desfășurării spectacolului nu din motive care țin de pașii pe care îi urmează, de obicei, un jurnalist atunci când scrie un articol: Cine? Unde? Când? Cum? De ce? Locul este important pentru că, în intimitatea pe care Sala Studio o asigură, poți simți fiecare vibrație din vocea actorilor, poți vedea fiecare strop de transpirație care curge pe chipurile artiștilor transpuși în rolurile dificile, poți vedea fiecare fibră arteră pulsând pe mâna încleștată sau pe tâmpla rece și grea. Dacă o comedie îi dă impresia unui om din afara lumii teatrului (cum suntem și noi) că poate fi, totuși, jucată oriunde (fără a o socoti, prin aceasta, un gen minor), dramele și tragediile au nevoie de un cadru în care între public și actori să se creeze o osmoză odată cu prima respirație a actorului care pășește pe scenă.
Textul „Mass” pune publicul român, într-o primă cheie de receptare, în fața unei probleme contemporane care, Slavă Domnului, pare încă departe de dinamica lumii noastre: atacurile armate ale adolescenților asupra colegilor lor de școală, o problemă mai degrabă a societății americane. Aceasta este însă doar pânza de fond pe care se proiectează drama oricărui părinte, din orice colț al lumii: părintele care eșuează în educația copilului său, părintele care devine autor moral al unei fapte comise de copilul său, părintele care nu decriptează corect aparențele pe care, uneori, copiii le afișează pentru că nu găsesc căile de comunicare eficiente pentru a spune adevărul despre sine. Astfel, „Mass” devine oglinda oricărui părinte confruntat cu probleme în cunoașterea și educarea copilului său.
Linda și Richard, Gail și Jay sunt două cupluri care se întâlnesc într-o biserică sub brațele deschise ale unui Iisus Pantocrator care le veghează frământarea, zbaterea, durerea. Dacă nu am fi citit nimic despre piesă înainte de spectacol, ar fi durat câteva minute bune până când am fi aflat care este motivul întâlnirii acestor oameni împietriți de durere. Într-o ambiguitate dată de discursul fragmentat, intenționat eliptic, care sugera de la început atât faptul că suferința a fărâmițat gândirea, cât și că între vinovați și nevinovați granița este foarte fină, publicul a făcut o muncă detectivistică până când adevărurile au fost strigate cu glas de sânge. Din momentul în care am putut să poziționăm personajele în creuzetul personal, ne-am dat însă seama că nu vor sta acolo, cuminți, să-și depene durerea în tipare cunoscute și care să convină judecății maselor: părinții criminalului trebuie să își recunoască și să își asume vina, iar părinții celui ucis în atacul armat trebuie să ierte, astfel încât întrebarea Lindei „Dar bunătatea?! Unde este bunătatea?!” să capete răspuns. Nu. Senzația a fost aceea că asistam la un joc de șah în care ultimele patru piese rămase pe tablă se mută încălcând toate regulile știute. Linda și Richard, piesele care ar fi trebuit să primească mat ca autori morali (deci condamnabili) pentru masacrarea mai multor tineri de către fiul lor, pendulează între vina asumată pentru eșecul lor ca părinți și dorința de a recupera și împărtăși culorile existente cândva în viața lui Hayden, copilul devenit adolescent suferind de psihopatie: pasiunea sa pentru natură, rezultatele școlare foarte bune, conduita neconflictuală în societate, în ciuda suferinței dată de hărțuirea la care era supus la școală de către colegi. Gail și Jay, cei care ar fi trebuit să le dea șah primilor prin simplul lor statut de victime care trăiesc cea mai mare dramă pe care o poate trăi un părinte, moartea copilului, își subminează poziția de învingători de facto atunci când acuză, atacă, aud, dar nu înțeleg. În fața lui Gail și a lui Jay se află, de fapt, doi părinți care trăiesc aceeași dramă, a pierderii unui copil, dublată de vinovăția acțiunilor lor de educatori care și-au ratat misiunea. Fiecare dintre cei patru actori interpretează extraordinar de convingător partitura încredințată: Ofelia Popii este o Linda ce își gradează trăirile magistral, ce le dezvăluie cu prudență și empatie, dar și cu simțul ultimei datorii pe care o are față de fiul său, Hayden, față de care crede, simte, știe că nu și-a făcut complet datoria de mamă. Pentru mine, punctul culminant al rolului Lindei a fost momentul în care își mărturisește regretul de a nu se fi lăsat bătută, sfâșiată de către fiul său furios. Poate că sacrificiul ei ar fi salvat viețile tinerilor nevinovați. Dacă convingerile de tipul aceleia care spune că un copil nu trebuie să își lovească niciodată părintele și că bătaia, în general, nu este soluție nu ar fi existat, poate că dezastrul ar fi putut fi evitat. Dacă frica pentru propria viață nu ar exista inconștient în noi, dominându-ne acțiunile prin instinctul de conservare, poate că dezastrul ar fi putut fi evitat. Cine ar putea ști?! Richard Bovnoczki, Mihaela Trofimov și Marius Turdeanu își susțin și ei rolurile cu convingere. Tensiunea se simte în fiecare cuvânt. Mihaela Trofimov compune rolul lui Gail cu gesturi aproape spasmodice care arată un trup și o conștiință în descompunere, dar care speră încă la vindecare. Marius Turdeanu este un Jay hotărât, justițiar, cerebral, o vocea rațiunii învinse de demoni iraționali, incontrolabili. În sfârșit, Richard Bovnoczki descompune în celule infinitezimale rolul tatălui responsabil, implicat, inteligent, care își face datoria față de familie și care nu înțelege cum de ceva ce părea în limitele controlabilului scapă total de sub control.
Lângă tabla de șah pe care se încleștează aceste personaje, există două piese de rezervă: prima, fiul cel mare al cuplului Linda-Richard, un tânăr realizat, care este, cumva, dovada vie că cei doi nu au eșuat total ca părinți, că întâmplarea cu Hayden a scăpat de sub puterea autorității lor paternale migrând către zone abisale, negre, patologice; iar cea de-a doua, fiica cuplului Gail-Jay, o tânără care pare a-și recăpăta liniștea și drumul drept, chiar dacă trauma prin care a trecut nu o lasă încă să doarmă. În afară de acceptarea poveștii celorlalți și de oferirea iertării, acești doi tineri sunt consolare și speranță, sunt întoarcerea la normal de care careul de (ne)vinovați are nevoie.
Mai jos puteți vedea ce spun actorii despre spectacol.
Programul SEAS poate fi consultat pe site-ul oficial (click AICI).
