Un bărbat rătăcește pe străzile reci din Constanța. Este tată, bunic, soț. Din păcate, boala îl împiedică să-și dea seama unde e. Alzheimerul te rupe de lumea reală și te transportă într-un univers propriu.
Să vezi o persoană dragă aruncată în ghearele uitării, să vezi că omul lângă care ai trăit o viață nu te mai recunoaște, că cel care te-a mângâiat, care a plâns lângă tine și cu tine, care te-a ținut de mână când ai pășit cu teamă în spital, dar și în momentele cele mai fericite din viață, să vezi că râsul și zâmbetul s-au transformat într-o expresie imobilă, amorfă, depărtată, toate acestea înseamnă să simți cum ceva din sufletul tău se rupe în bucăți.
Un bărbat rătăcește pe străzile reci din Constanța timp de aproape două săptămâni și nimeni nu-l vede. Ar fi putut, la fel de bine, să meargă printr-un deșert nesfârșit.
Nimeni nu l-a întrebat de unde vin, încotro se duce, puțini au încercat să ajute familia disperată. Poate o postare pe Facebook, ca să ne amăgim conștiința.
Poliția – cea națională și cea locală, gardienii publici, adică – au avut alte treburi. Să mai amendăm niște șoferi care, Doamne ferește, nu au plătit parcarea, niște bătrâne care vând pătrunjel, să mai dăm niște somații constănțenilor care, din păcate, nu au loc în apartamente sau bani pentru un uscător. Și ce dacă oamenii mor singuri pe stradă, cel puțin să nu vadă haine atârnate în exterior când își dau duhul.
Bărbatul nu mai rătăcește pe străzi. A fost găsit mort, sub podul de la Butelii. Lângă este un centru comercial, flancat de una din cele mai aglomerate intersecții din oraș. Când mii de oameni se buluceau după cadouri și după mai multă mâncare decât le trebuie sau decât pot mânca fără să ajungă la spital, domnul Damian privea, pentru ultima dată cerul. Singur.
Din când în când, bolnavilor de Alzheimer li se permite, prin cine știe ce mecanism intern al acestei afecțiuni teribile, să revină, câteva clipe, la realitate. Să vadă viața așa cum e ea.
Sper că soarta nu a lăsat să se întâmple asta și în cazul său. Că, în ultimele clipe, nu s-a văzut singur într-o lume tristă, nepăsătoare și rea, că nu a simțit lacrimile de foc și durerea care nu va dispărea niciodată a familiei care îl căuta. Sper că ceața care se abătuse asupra sa îl făcuse să plece fără ca ghearele adânci ale regretului să i se înfigă în inimă.
Domnul Damian a murit, deși, dacă noi, constănțeni simpli, autorități, ne-am fi implicat, poate că ar fi avut o șansă. Dacă o sută, o mie, zece mii dintre noi l-ar fi căutat, cred că l-am fi găsit.
Suntem însă alienați într-un oraș care ne îndepărtează unul de altul, un oraș slut care ne sluțește și pe noi. Suntem prea puțin oameni, pentru că empatia nu ține nici de spațiul geografic, nici de nivelul de trai. Suntem egoiști. Suntem răi.
Familia a pierdut un tată, un soț, un bunic. Noi, constănțenii, am pierdut noțiunea de comunitate. Nu suntem un oraș adevărat, ci o adunătură de oameni într-un loc pe care nu l-am ales.
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe domnul Damian, iar familia să ne ierte pe noi toți, cei care am fi putut face mai mult!
