Rodica Mitu s-a stins din viață noaptea trecută. Avea numai 32 de ani. Era redactor șef adjunct la DC News. În perioada 2014 – 2017 a lucrat și la Ziua de Constanța.
Nu putea să meargă. A descoperit asta de mic copil. Iată ce scria la un moment dat.
„Sunt ambițioasă, incredibil de încăpățânată, curioasă, optimistă din cap până în picioare. Pot spune că am avut parte până acum de clipe extraordinare, dar și dezastruoase, clipe în care m-am simțit pe deplin fericită, dar și clipe în care credeam că totul s-a terminat. Însă, momentele cu adevărat dificile sunt bine ascunse într-un sertăraș al memoriei mele, pe care voi încerca să îl deschid acum. La trei ani, părinții mei au observat că ceva nu este în regulă – mersul meu. La vârstă aceea trebuia să le dau deja dureri de cap, alergând dintr-un colț într-altul al casei, dar nu o făceam. Îngrijorați, m-au dus la medic. Îmi amintesc perfect (deși eram foarte mică) prima mea biopsie. Medici în halate de un albastru rece, o asistentă care încerca să mă liniștească și multe instrumente metalice ce mă speriau, pe măsuța de lângă mine. Totul s-a petrecut repede. Diagnosticul a venit ca un fulger ce a lăsat un semn pe viață.
Nu puteam să merg.
Un tratament miraculos nu era și nici acum nu există. Părinții mei au făcut totul pentru ca lucrurile să decurgă normal. Am fost la școală, la liceu, la facultăți (două).
Bineînțeles, că mi-am pus „faimoasele” întrebări: de ce eu, tocmai eu?, ce am făcut să merit asta? cu ce am greșit? Întrebări ce mi-au rămas mie, căci nimeni nu mi-a putut răspunde la ele… A fost greu, până într-un punct, în care am decis să caut răspunsul în interiorul meu. Am găsit acolo nu numai răspunsuri, ci și forța de a merge mai departe și nu oricum – cu zâmbetul pe buze! Viața mea s-a schimbat. Din fata nesigură, ușor timidă și plină de întrebări fără răspuns am devenit „o luptătoare și o optimistă incurabilă” – cel puțin asta spun prietenii mei. Am înțeles că totul se întâmplă dintr-un motiv, am învățat că sunt puternică și pot trece peste orice.
Întâlnirea cu scaunul rulant? Dureroasă. Foarte dureroasă. Mi-a trebuit poate prea mult timp până să îl accept, să devin prietena lui. Am început să îl folosesc târziu, simțeam că dacă îl accept voi deveni ceea ce sunt de fapt- multe nopți m-am întors pe o parte și pe alta la gândul că mă vor vedea colegii, profesorii… pentru ei, era același lucru dacă eram cu căruțul sau nu, pentru mine era un chin. Azi suntem complici, a devenit „mășinuța” mea.”
Prietenilor nu le vine să creadă
Prietenii și colegii sunt înmărmuriți.
„Se spune ca in viata ne apar in cale oamenii de care avem nevoie, oameni care isi pun amprenta asupra noastra, intr-un fel sau altul. Tu ai lasat ditamai tiparul in inima mea de Geaman zurliu. Atunci cand oamenii pronunta numele Rodicut, mintea ii poarta imediat la eleganta fara pereche si la cea mai incantatoare tanara femeie din lumea presei. Rodicut a venit pe lume intr-o familie de treaba si iubitoare. De-a lungul vietii ei de pana acum, din scaunul ei cu rotile, Rodicut a avut curajul sa se impuna intr-o lume dura prin atitudinea ei indrazneata, a luptat sa devina sef de promotie la facultate pentru a dovedi ca examenele ei sunt muncite. A devenit o jurnalista greu de egalat, cu adrenalina pompand in vene, cu serotonina curgand șuvoaie…. Scria poezii pentru suflet. Pe ea o numesc eu, cu mandrie, prietena. Arma Rodicutei a fost iubirea, caci unde pui iubire, orice zid crapa. A suit-o destinul sus pe creasta unui val, iar acum valul a facut-o sa-si piarda echilibrul si sa ne zica un adio elegant, tacut si modest“ – se arată într-un mesaj al Adinei, prietena de suflet a Rodicăi.
„Îmi e greu să mă gândesc că Rodicuta noastra( Rodica Mitu) nu mai e printre noi….
Un om minunat și cald, cu o inima atât de mare, Rodica era mereu alături cu un sfat, o povata, o susținere…
Când vorbeam cu Rodi, viata părea mai ușoară, problemele nu mai erau atât de grave cum mi se păreau, iar ziua prindea iar culori…
Calmă și veselă, mereu optimistă Rodica a fost un exemplu pentru mine. Și va rămâne asa în inima mea. Pentru totdeauna.
Asa și nu ne-am mai văzut, in aceasta viata la o cafea, cum ne tot promiteam la telefon ….
Nimeni nu este întrebat, când doreşte să plece din această lume, dar Rodica a plecat prea devreme, lăsând în urmă numai tristeţe şi durere….
Ai plecat din vieţile noastre, dar vei rămâne în inimile noastre pentru TOTDEAUNA!
Drum lin spre îngeri, Rodica…Cu siguranță NE VOM REVEDEA…”, a scris o prietenă de-a sa, de asemenea jurnalistă, Nicoleta Baciu.
Iată ce spune și colega sa de la DC News, Anca Murgoci.
„N-am scris știre mai grea ca aceasta. N-am făcut vreodată un lead mai prost ca acesta. Și încă sper să mă sune șefii să-mi spună că am dat cel mai mare fake news din cariera mea.
Nimeni nu este de neînlocuit. În afară de tine. 
E lipsă acută de Oameni pe pământ, dar se pare că și Dumnezeu este în criză de îngeri de a luat din echipa mea. Să ne ierți că suntem rupți și că azi nu mai zâmbim. Știu că tu ai vrea să fim veseli pentru că ai fost cu noi atâția ani și ar trebui să ne bucurăm de așa noroc, de a te fi avut. Și știu că ești în continuare cu noi. Doar că fără roți. Ci cu aripi. Am câștigat un înger, dar am pierdut cel mai bun prieten.”
Rodica scria și poezii
Mai jos puteți citi o poezie publicată de colegii ei de la DC News.
Casa de la nr. 3
Într-o după-amiază de pandemie
am ajuns la casa ta, nr. 3, să-ți transform verdele intens de pe gard în gri;
într-o farfurie veche, i-am pus cățelului apă, nu a băut-o
Înăuntru, liniște, liniște, liniște
și o perdea ca un mileu alb, prăfuit
Cineva ți-a spart geamul de la balcon cu pietre
și ai crengi grele aruncate prin curte
Nu te supăra, te rog
Am venit să îți fac gardul gri
Gri îți place?
Mă uit la casa ta ca la frica mea cea mai mare
în fața ei, se aud căței, cel care nu bea apă e cuminte
în spate, e răcoare
Mi-ar fi plăcut să stăm în liniște împreună
Oare acum cum arăți
Griul înghite amintiri cu tine, cu ea, vecini, câini care te-au mușcat, lemne pentru sobă, cozonac îmbibat în vin sângeriu.
ia formă noul
nimeni nu va mai ști de verde, nici măcar cei care l-au iubit atât de mult
pe mine m-ai iubit, nu-i așa?
Nu știu dacă a mai murit cineva de pe strada ta, ți-am zis că e liniște?
au plecat cu toții
casa ta e înfățișarea caselor după moarte
palidă, rece, singură, sfârșită
ușile acum crăpate nu se mai deschid pentru a face loc pașilor tăi mici, fără greutate
nu mai miroase a cafea la 6 dimineața
mai știi când puneai lemne în sobă sau când mutai mobila prin casă;
în orice joc tu erai mereu protagonistul
casa ta doarme până târziu, pentru că nu mai are cine să-i zică bună dimineața
TU o știai cel mai bine
Oare acum cum arăți
deși nu mai ești, eu tot sper să nu mori niciodată
încă e o lume întreagă după ușa casei tale, de azi gri
Sursă foto: Ziua de Constanța
