Una din principalele probleme a celor care ne conduc este că au prea multe idei. Politicieni, primari, city manageri, directori, directori adjuncți, consilieri, ajutoare de consilieri – toți își dau cu părerea, toți se pricep la administrație, in integrum.
Rar găsești un membru de partid care să nu știe cu exactitate cum se poate rezolva problema parcărilor în Constanța, de pildă. Nu numai că știe, ci ține să-și strige înțelepciunea pe Facebook. Soluțiile prezentate sunt, de cele mai multe ori, invenții ale propriei minți, nebazate pe niciun fel de studiu.
Toată lumea se pricepe la fotbal, politică și, mai nou, administrație.
Toți suferă însă de un handicap teribil: amatorism. Dacă am citit o carte, credem că știm cu trebuie să organizăm parcările în oraș. Dacă am văzut o postare pe Facebook a unui primar, credem că știm ce trebuie făcut la noi în oraș. Dacă am trecut pe lângă o școală odată, credem că avem ce trebuie ca să facem parte din consiliul de administrație. Dacă am fost asistentă medicală care știe să trimită un email, credem că e de ajuns pentru a fi consilier municipal. Dacă am predat matematică, suntem în poziția perfectă pentru a ne ocupa de transporturi fluviale. Sunt sute de exemple de acest gen.
Ei fac parte din categoria de oameni care se dau cu zeamă de lămâie pe față și care cred apoi că sunt invizibili. Ei sunt reprezentanții efectului efectul Dunning-Kruger.
Din păcate, amatorismul este cancerul care distruge societatea românească. Societățile prospere au pus accent pe profesionalism. Nu numai în viața de zi cu zi, nu numai în administrație, ci în orice domeniu. De pildă, în televiziune. Serialele de succes americane s-au bazat pe munca psihologilor care au efectuat studii îndelungate asupra comportamentului celor care se uită. Reclamele sunt un bun exemplu. Studii de piață le arată oamenilor de marketing ce trebuie făcut pentru ca vânzările să crească.
Vă dau mai jos un exemplu dintr-o lectură recentă, „Sapiens”, de Yuhal Noah Harari.
În 1774, doi clerici prezbiterieni din Scoția, Alexander Webster și Robert Wallace, au decis să înființeze un fond de asigurări de viață care avea să ofere pensii pentr văduvele și orfanii clericilor morți. Dacă ar fi procedat amatoricește, ar fi stabilit o sumă lunară și povestea se încheia. Pentru a determina însă suma optimă care trebuie plătită, nu s-au rugat la Dumnezeu și nici nu au inventat o cifră, ci au apelat la un profesor de matematică de la Universitatea din Edinburgh. Au adunat datele privind vârstele la care mureau oamenii și le-au folosit pentru a determina câți pastori aveau să moară în fiecare an determinat. Munca lor se baza pe legea numerelor mari a lui Jacob Bernulli, care spune că, deși poate fi dificil să prezicem cu certitudine un singur evenimente, precum moartea unei persoane, este posibil să se prezică cu mare acuratețe rezultatul mediu al mai multor evenimente similare. Au prelucrat datele și au ajuns la concluzia că, în orice moment determinat, aveau să fie 930 de pastori prezbiterieni scoțieni în viață și o medie de 27 aveau să moară în fiecare an, dintre care 18 aveau să lase în urmă văduve. Cinci dintre cei după care nu rămâneau văduve aveau să lase copii orfani, iar doi din cei după care rămâneau văduve aveau să lase și copii care nu împliniseră 16 ani din căsătoriile anterioare. Au urmat mai multe calcule. În cele din urmă, Webster și Wallace au aflat exact cu cât trebuie să contribuie fiecare pastor pentru a asigura întreținerea celor dragi: 2 lire, 12 șilingi și 2 pence pe an, pentru ca văduva să primească 10 lire pe an, sau maximum 6 lire, 11 șilingi și 3 pence pe an pentru ca văduva să primească 25 de lire pe an. Din calculele lor, până în anul 1765, fondul urma să aibă un capital de 58.347 de lire. Deși pare uimitor pentru noi, cei de după 256 de ani. din împărăția amatorismului, după 256, preoții scoțieni au greșit prediciția numai cu o liră! Apropo, fondul celor doi există și azi. Se numește „Văduvele scoțiene” și este una din cele mai mari companii de pensii și asigurări din lume, cu active de peste 100 de miliarde de euro. „Calculul probabilităților folosit de cei doi a devenit fundamentul nu doar a științei actuariale, care este esențială pentru industria asigurărilor, ci și al științei demografiei (fondată de un alt cleric, anglicanul Robert Mathaus). La rândul ei, demografia a fost piatra de temelie pe care Charles Darwin (care a fost cât pe ce să devină pastor anglican) și-a construit teoria evoluției.”, scrie Harari.
Dacă alții au muncit, au inovat, pus în practică și perfecționat mecanisme care funcționează și sunt validate de timp, de ce credem noi, amatorii, că le putem face mai bine în câteva luni? Un exemplu e cel de la începutul textului: nu mai inventați roata: au inventat-o alții. Copiați ce scrie la ei și aplicați la noi. Principiul este același.
Nouă nu numai că ne place să fim amatori, ne place să fim amatori cu coda pe sus.
Articole similare:
Cultura spațiului public – România nimănui
Fenomenul creșterii posttraumatice sau partea bună din pandemie
Teoria dificultății dezirabile. Povestea doctorului care s-a luptat cu leucemia la copii
amatorismul este o consecinta a numirilor clientelei politice : ,,omul nostru ,, ! practica ridicata de psd la nivel de politica de stat dar agreata si de cei de acum chiar daca nu la nivelul trecut Oameni rasplatiti cu posturi si functii pentru contributia la intretinerea paridului oameni care iau bani grei fara sa stie ce au de facut