La marșul de conștientizare a dizabilității, care a avut loc pe data de 3 decembrie 2019, participanții au fost rugați să scrie pe un bilet o idee, un cuvânt care să caracterizeze dizabilitatea sau persoana cu dizabilități.
Cuvintele alese sunt: „iubire“, „speranță“ și „luptă“.
Pornind de la cuvintele de azi, am decis să vă spunem povestea unui loc al speranței și a unor oameni despre care mulți ar spune că nu au nicio șansă în viață. Desprindem povestea unei fete a cărei mamă nu a renunțat să spere, să o iubească și care, deși a lăsat-o în grija DGASPC Constanța, nu a uitat-o.
Vorbim despre Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică „Sfântul Luca“ din Negru Vodă acolo unde sunt îngrijiți adulții cu cele mai grave tipuri de dizabilități și boli neuropsihice asociate. Aici trăiesc 50 de suflete cu vârste între 20 și 45 de ani cărora medicii nu le-au dat șanse să ajungă nici măcar până la vârsta de 10 ani din cauza afecțiunilor extrem de grave pe care le au, dar care au reușit datorită modului în care sunt îngrijite și tratate. „Copiii noștri“, căci așa îi considerăm, au fost diagnosticați cu retard psihic sever combinat cu autism grav, deficiențe fizice ori epilepsie, agresivitate sau automutilare, combinate și cu boli transmisibile precum Hepatita B sau C.
Toate aceste suferințe ale lor sunt alinate o mână de oameni: un șef de centru, 5 asistente medicale, un psiholog, un psihopedagog, un medic generalist și trei balenofizioterapeuți, câteva infirmiere și bucătărese. Pentru ei nu există odihnă, nu există pauze căci sunt non-stop alături de beneficiarii care au nevoie permanentă de ajutor. Cu toate acestea, personalul este mereu cu zâmbetul pe buze. Fericirea și calmul beneficiarilor depind de ei.
Mutilați trupește și sufletește din cauza dizabilităților, ei și-au găsit calmul și echilibrul datorită personalului care se implică necondiționat. Afecțiunile lor, pornirile violente, de automutilare s-au diminuat mult mai ales datorită îngrijirii și dragostei de care au parte. Ușor ușor, au învățat să se adapteze societății. Acum, ies la plimbare, merg în excursii, se hrănesc și se îmbracă singuri, își exteriorizează emoțiile și sentimentele chiar dacă mulți dintre ei sunt nonverbali, la nivelul dezvoltării mentale fiind egali cu copiii de 1, 2 sau 3 ani.
Doar doi dintre ei mai sunt vizitați de familie. Iar Iuliana este un caz aparte. De ce? Pentru că mama ei nu a vrut niciodată să se despartă de ea dar, într-un final, a înțeles că fiica ei are nevoie de mult mai multă îngrijire decât putea ea să îi acorde. Crizele de agresivitate și automutilare erau imposibil de controlat acasă. Tratamentul de recuperare era peste puterile familiei care mai avea doi copii de întreținut. Avea 6 ani când a ajuns într-un serviciu social, apoi a fost la Năvodari iar, în urmă cu aproximativ 3 ani, când centrul s-a mutat la Negru Vodă, a fost și ea transferată aici. Mama și o soră însă nu au renunțat la Iuliana și o vizitează de câte ori au posibilitatea. Iuliana știe când mama ei vine să o vadă. Asociază vizita ei cu o anumită expresie de pe figura psihologului centrului, Lidia Iacov. Ea este mereu cea care o anunță că mama ei va sosi iar Iuliana știe înainte de a-i spune după modul în care aceasta o privește.
„Iuliana are 28 de ani. A fost diagnosticată cu retard psihic sever – este la nivelul unui copil de 1 an și handicap locomotor. Are o stereotipie: se lovește în umeri și peste față, se mușcă de mâini. Este autoagresivă. Față de ceilalți beneficiari nu manifestă însă agresivitate. Din contră, este foarte afectivă. Mama ei nu a vrut niciodată să renunțe la ea, dar nu a avut posibilități materiale să o crească. Nu a știut cum să gestioneze situația mai ales că Iuliana are nevoie mereu de scutec, nu putea mânca singură pentru că are degetele deformate. Acum poate să facă lucrul acesta pentru că s-a lucrat foarte mult cu ea. De câte ori vine în vizită, mama Iulianei vine și la mine la consiliere. Plânge mereu, regretă că nu își poate lua fata acasă și are foarte multe probleme pentru că lumea o judecă deoarece și-a abandonat copilul, însă Iuliana nu este un copil abandonat. Când a venit ultima oară la centru, mama ei era foarte mulțumită de progresele fetei și a spus că se bucură foarte mult pentru că a văzut-o mult mai deschisă, mai liniștită, mai fericită“, a declarat psihologul CRRN „Sf. Luca“. Singurul cuvânt care o clamează pe Iuliana este „mama“. „De câte ori mă vede, Iuliana face ochii mari și parcă așteaptă să îi dau vestea că mama ei va veni să o vadă. Când aceasta vine, Iuliana vrea să mănânce împreună cu ea și nu mai acceptă ajutorul personalului nostru. O vede și o vrea doar pe ea“, a mai spus psihologul Lidia Iacov.
De ce am ales cele trei cuvinte? „Iubire“ pentru că, în cazul Iulianei, dragostea pe care o simte din partea mamei sale și a personalului de la centru a liniștit-o. Crizele de autoagresivitate s-au diminuat. Iuliana este mult mai veselă, plină de viață și zâmbește mai tot timpul. „Speranță“ și „luptă“ pentru că atât mama ei, cât și colegii noștri nu au renunțat niciodată să o ajute pe Iuliana, să lucreze cu ea, deși medicii care au văzut-o de-a lungul vieții nu i-au dat nicio șansă. Este o luptă permanentă contra afecțiunilor care îi macină trupul și chipul însă cu răbdare, iubire, calm și profesionalism Iuliana a făcut progese chiar dacă din exterior, din ochii persoanelor care nu știu foarte bine ce înseamnă dizabilitatea, ar părea nesemnificative.
Cuvintele petru următoarea poveste sunt: „renaștere“, „sprijin“ și „familie“. În aceste cuvinte se regăsesc zece beneficiari ai Centrului de Asistență și Îngrijire „Armonia“ din Negru Vodă.
