Salvăm Constanța sau o abandonăm?

Constanța este mai aproape de Orient decât de Occident. Mai aproape de Istanbul decât de Cluj sau de Timișoara, iar lucrul acesta se simte al naibii de bine. Da, Istanbulul este la 619 km distanță, pe șosea, Clujul la 683 km și Timișoara la 816 km. Timișoara este mai aproape de Viena 551 de km, decât de Constanța.

Distanțele în kilometri sunt dublate de unele, și mai mari, în mentalități și în principii. Noi am învățat, aici, primii cuvinte precum peșcheș, bacșiș, chilipir, dandana, derbedeu, amanet, cherem, hatâr, moftangiu, taifas, lichea. Se foloseau în Dobrogea otomană și le-am împrumutat în limba noastră, trăim cu ele de circa 140 de ani. Le folosim în viața de zi cu zi și ne modelează carcacterul și comportamentul.

Constanța, ca oraș port, a supraviețuit din comerț. Apropiați de mare, mulți oameni cu fler au învățat să facă bani În orice oraș port, afacerile legale se îmbină cu ele gri sau negre. Micul trafic cu țigări, băutură și/sau sex a existat și probabil că nu va putea fi eradicat. De la taximetriști care dintr-o cursă cu marinari străini câștigau cât într-o zi normală de lucru la ”plasatori” care obțineau un procent în urma vânzării de plăceri carnale, toate acestea au modelat un model de a face afaceri în Constanța. În afara legii, dincolo de sistem. Cum să te mai întorci la muncă cinstită când câștigi mult și repede altfel?

Mai există, în Constanța, o atitudine pe care am întâlnit-o mai rar sau deloc în România, aproape niciodată în Vestul Europei: o atitudine de separare a individului de societate. Obișnuiți să câștige bani în afara legii, mulți constănțeni au învățat să o ignore. ”Fiecare individ urmărește numai avantajul său”, spunea Adam Smith, și acest lucru se vede bine în mentalitatea oamenilor de la malul mării. S-a creat astfel un clivaj între individ și administrație. Individul a încercat să supraviețuiască așa cum poate, iar administrația, sistemul local de guvernare, s-a modelat pe aceste principii, încercând să supraviețuiască.

Modelul acesta de lucru a continuat după 1989 și a fost dus la rafinament de Radu Mazăre. Zeci de hoteluri, restaurante, baruri au funcționat ani de zile fără să înregistreze niciun leu profit (unele niciodată), sfidând orice fel de regulă economică. Indivizii munceau pentru înavuțirea lor, fără să privească în jur sau să plătească ceea ce era cuvenit statului, prin taxe și impozite. Banii negri au înflorit. Hotărârile de consiliu nășteau taxe din ce în ce mai ciudate, unice în România: de intrare în Mamaia, de liniște, de irigații. Indivizii care câștigau eludând legea plăteau, crezând și sperând că vor fi lăsați în continuare să își desfășoare afacerile în spatele cortinei. Nimeni nu uitase cuvintele pe care noi, românii, le găsisem în Dobrogea: bacșiș, peșcheș…

Constanța are nevoie de un duș rece, de o oglindă în care să se uite și să vadă că nu mai este fata frumoasă, curtată de străini, ci o bătrână care își trage cu greu suflul, obosită, anacronică. Orașul Constanța rămâne însă tributar trecutului. Filosofia administrației locale este aceeași ca în trecut și asta se vede din cifre. Numai 20% din bugetul municipiului este alocat investițiilor – o astfel de cifră ar fi considerată inacceptabilă pentru clujeni. Subvențiile pentru gigacalorie sunt cele mai mari dintre orașele mari: 42,5 de milioane de lei în ianuarie și februarie (față de 12 milioane în Cluj și nimic în Timișoara). Sunt multe exemple. Dureros pentru noi, constănțenii, este că salariul mediu net în județ a scăzut sub media pe țară. Vorbim totuși de un județ care are centrală nucleară, rafinărie, un port despre care spunem că este râvnit de olandezi, aeroport internațional, zeci de mii de locuri de cazare în hoteluri și vile. Câteva mici insule într-un județ care, altfel, zace într-o sărăcie lucie.

Constanța nu își va reveni până când nu se va crea o masă critică de locuitori care să ceară administrației transparentizarea deciziilor și să se implice în luarea lor, egalitate în comportament pentru toți, dialog continuu. Constanța nu este reprezentantă numai de asistații social, ci și de oameni care muncesc, produc, inovează, dar care până acum nu au fost lăsați să facă acest lucru. Administrația care vrea ca orașul să reînvie are datoria de a-i găsi și de a colabora cu ei. Dacă nu va reuși, mă tem– mai în glumă, mai în serios – că singura noastră șansă este să mutăm orașul dincolo de Carpați, mai aproape de Viena decât de Istanbul. Sau, cum mai spuneam, să ne mutăm noi.

Salvăm Constanța sau o abandonăm?