Și eu sunt tătar, cel puțin o dată pe an. Pe 18 mai. Astăzi, când tătarii au ieșit în stradă să-și plângă morții și să nu-i uite. Zecile de mii de oameni, peste 125.000, potrivit unor surse credibile, care și-au pierdut viața la ordinul unui dictator dement, Stalin, în 1944.
Sunt tătar pentru că aceste monstruozități ale istoriei nu trebuie uitate. Pentru că nici măcar nu îmi pot imagina cum este ca niște soldați care vorbesc o limbă străină de a ta îți intră în casă în toiul nopții, te împing într-un vagon, te despart de copii, de mamă, de tată, și te duc într-o Siberie în care, probabil, urma să-ți lași oasele pentru totdeauna. Să faci asta cu niște bărbați care luptă într-un război (căci acesta a fost paravanul genocidului) ar avea poate un înțeles într-o logică bolnavă, dar să o faci cu femei și copii este de neiertat. Și, cu siguranță, nu trebuie uitat niciodată.
„Toți cei care trăiau în Crimeea în acea dimineață de 18 mai 1944, în proporție de 90% femei, bătrâni și copii, au fost urcați în camioane și apoi în vagoane de marfă, duși fără apă, fără mâncare, deportați. Au avut voie să ia numai o bocceluță de câteva kilograme. În primii trei ani au murit 47,8% dintre ei. Peste 10.000 de soldați care luptau pentru Armata Roșie au aflat în 1945, după un an de zile, că frații lor, familiilor lor fuseseră deportate. Din acte știm că au fost deportați 256.000 de tătari. Jumătate au murit”, îmi spunea președintele Uniunii Democrate a Tătarilor Turco – Musulmani din România, Gelil Esrghep.
În fiecare an, în ultima perioadă, UDTTMR comemorează data de 18 mai. A făcut-o și anul acesta. Aveți mai jos o știre realizată de colegii mei de la Dobrogea TV.
În fiecare an, cum spuneam, în data de 18 mai, și eu sunt tătar.
Vă recomand și:
Cruciada Paraschivei – cum să distrugi modelul dobrogean de conviețuire
