Soția lui Mircea Țuglea a transmis un mesaj emoționant și dureros după moartea subită a acestuia.
Iată ce a postat Camelia Țuglea pe pagina sa de Facebook.
„Mircea Tuglea a plecat la ceruri astăzi, sub ochii mei, fără să-şi ia rămas bun. După ce a fost adus din mare, mâinile lui iubite, cu cele mai albe, mai minunate şi mai lungi degete, care creau lumi pe tastatură, erau îngheţate. Dar acum când scriu îl simt în spatele meu (m-a certat că am scris iniţial fără diacritice şi mi-a scos o literă în plus dintr-un cuvânt şi mi-a mai spus că sunt puţin incoerentă, stiu, el scria cu atâta uşurinţă, era un povestaş). În ultima zi a vieţii lui pe pământ a scris, e ceea ce i-a plăcut cel mai mult. I-a trimis redactorei de la Polirom, editura la care îi va apărea romanul „Grazia” varianta finală, „fără modificări consistente, doar cu corectarea unor repetiţii deranjante”, şi-a actualizat cu atenţie prezentarea de autor de la începutul cărţii, coperta era gata de ieri, contractul semnat de acum câteva săptămâni. Emoţiile lui mi-au părut cumva cele ale aşteptării unui copil, de altfel, pe coperta pe care si-a dorit-o, apare chipul unei fetiţe. Ultimul lui mesaj a fost: „A, şi chestia cu care se încheie textul: „[de la început]” este doar pentru orientarea lecturii dvs. – nu va apărea în carte.” De la început voi citi şi eu romanul lui, deşi l-am tot citit pe măsură ce era scris, prin unele întâmplări am trecut împreuna primăvara aceasta (povestea cu casa bântuită din Iaşi), cele trei luni pe care le-am trăit într-un palat din secolul cincisprezece în Florenţa, călătoria la Vienezia (adică Viena şi Venezia, aşa le-am numit noi într-un textuleţ). Pe plajă mi-a spus că titlul tezei de doctorat a Rosei, personajul pe care îl întruchipăm noi doi în carte, s-a modificat, dar nu a vrut să-mi spună cum, rămâne să citesc singură şi să aflu un răspuns şi poate voi face cândva şi doctoratul pentru care m-a susţinut cu aceeaşi generozitate şi încredere cu care a format atâţia oameni. Viaţa mea a fost un miracol timp de 19 ani alături de el, m-am simţit în fiecare zi „mireasa lui mieroasă”, cum îmi spunea şi l-am iubit din toată inima, fiindcă nu puteai să nu-l iubeşti. Am găsit, cu privirea înceţoşată şi fragmentul şi îl voi citi până voi găsi răspunsuri:
„Dar, când a venit rândul Rosanei, am ciulit urechile.
Nu cunoșteam, în afară de câteva idei primare și de titlu, Grazia, nimic altceva. Evitasem să-i intru în minte ca să le aflu – era ca și cum aș fi urmărit-o în baie. M-a surprins și pe mine ce-a spus atunci, la Vieusseux. Bine, am înțeles, că bolgiile Infernului, din al optulea cerc, sistematizau, cu toți păcătoșii lor – sau cu cei care încă nu primiseră „adevărata” credință – raționalizau lumea. Clar. Dar, ce se întâmpla după aceea? Ba-n Purgatoriu, în Paradis – ziceai că urcă și coboară dintr-un tramvai. Era ceva doar ascendent, sau puteai să și cazi? Asta-i: Commedia nu-ți dă voie să cobori. Ca-ntr-un avion, din care nu poți să te-arunci. Sau, dacă te-arunci (în aer) – și intri cu el în ceva turnuri gemene, schimbi toată istoria lumii. Și, deșteptul văzuse asta, atunci când scrisese „il sole”, în loc de „Soare”. Ca-n filmele blurate, într-un vortex cețos ce-abia se rotea. Rosa: „Dacă-acceptăm că trăim într-o lume schițată de Dante, și de toate eforturile sistemice ce i-au urmat – mințim: acea lume nu există. Și, dacă nu credem asta, intrăm într-un cerc vicios, o bolgie din care nu mai putem judeca. Cel mai probabil, suntem într-o variantă a variantelor. Într-un real ce va să vină – care încă nu este”. I-am auzit pe francez și pe Kadare, dând din cap: „C’est vrai!”. Comic, dacă ne gândim că Rosana zicea tocmai despre neîncredere. A adăugat, în glumă, că totuși ceva-i de încredere. Ce mișcă soarele și stelele? Ăștia au râs, și-au mai luat o bere.
„Doamnelor, domnilor”, a insistat ea, stârnită de-aplauzele ironice din Vieusseux. „suntem prăbuşiţi, ca peştii pe fundul oceanului, striviţi de presiune, şi simultan proiectaţi, păsări nebune lansate din praştie şi sleindu-se pe bolta acvariului, inerte în exosfera sticloasă, într-o bolgie ontologică cu mult mai înalt-adâncă decât cea a Infernului. Una fără speranţă, ogni speranza… În fisura perfectă, cea făr’-de-fisură”. „Odată intrați în selva oscura care e lumea, degajați în ea, ca la un meci de fotbal” (pe loc mi-a venit în minte bancul cu portarul, care prinde-un nou-născut expulzat de mamă, îl bate de două ori de pământ și… degajează – Rosa-l știa de la mine), „jucați și loviți, în driblinguri, pasaţi, şutaţi, ciocniți de vinclu, aruncaţi peste margine, ridicați în aer la corner, și, în fine, trimiși cu capul în poartă – unde este gol – odată intrați în gol n-avem scăpare”. „Să trăiești într-o lume goală e imposibil – și de-aia căutăm sensuri cu care s-o umplem, s-o mișcăm, s-o facem să se rotească. Astea-s scenariile noastre toate, ideologiile, narațiunile, aberațiile, aiurelile, sistemele, tezele, antitezele, imposibilele Sinteze. În timp ce știm, cu toții, că lumea-i fundamental, fenomenologic goală. Ce o umple, de grazie piena? Ce o face să pară reală? Scrie aici, în ultimul vers: l’amor – iubirea. Commedia nu răstoarnă numai cosmologia vremii, ci învârte, stârnește, sinele. Așa cum cheia pornește motorul. Ce bucuroși suntem când după una-două chei date, mașina pornește! Și-atunci spunem în gând: mulțumesc, grazie. Commedia-i un imens „mulțumesc”, grazie, față de grație. Tocmai de asta-i Divină”.
Odihneşte-te în pace, iubitul meu!”
