„Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, genialul poet Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în „celula” sa din spital, scrie Adevărul.
Deşi a lăsat în urmă o creaţie de o valoare universală, poetul diagnosticat greşit, după cum arată ultimele studii, nu a cerut prea mult, celor care-l îngrijeau. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.
Cauza oficială a morţii a fost stopul cardio-respirator. Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul din buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii. Sunt poezii fără titlu, necunoscute şi nepublicate mult timp în volumele dedicate operei eminesciene. De altfel aceste poezii au stârnit controverse în lumea criticilor şi eminscologilor, unii dintre aceştia fiind de acord că Eminescu nu era capabil psihic să creeze în ultimii 7 ani de viaţă.
Ultimele poezii ale lui Eminescu
Poeziile găsite în carneţel, au fost scrise spuneau admiratorii săi, în ultimele zile de viaţă, iar ultima dintre ele, cu o oră înainte de moarte. De altfel, în versuri se ghiceşte sentimentul morţii apropiate. Poeziile nu au titlu, şi au fost publicate de Ilie Ighel Deleanu în revista ”Fântâna Blanduziei”. ”Din notesul despre care am făcut menţiune în numărul trecut am mai putut scoate următoarele strofe, pe care le punem sub ochii cititorilor, întocmai cum se găsesc”, prezenta cititorilor redactorul Ighel în numărul din 23 iulie 1889.
În acest număr era publicată poezia ”Stelele-n cer”, titlul fiind adăugat de redactor după primul vers.
Stelele-n cer Deasupra mărilor Ard depărtărilor Până ce pier. După un semn Clătind catargele Tremură largile Vase de lemn; Nişte cetăţi Veghind întinsele Si necuprinsele Singurătăţi. Orice noroc Şi-întinde-aripile Gonit de clipele Stării pe loc. Până ce mor, Pleacă-te îngere La trista-mi plângere Plină de-amor. Nu e păcat? Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat?
Practic, aceasta este considerată ultima poezie a lui Eminescu, găsită pe carneţelul din halat.
Născut acum 173 de ani
Ziua Culturii Naţionale este marcată în fiecare an, începând din 2011, la 15 ianuarie, data aleasă fiind aceea a naşterii poetului naţional al românilor, Mihai Eminescu (1850-1889).
La 16 noiembrie 2010, Camera Deputaţilor a adoptat un proiect de lege prin care ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit Ziua Culturii Naţionale, actul normativ întrunind 175 de voturi favorabile, unul împotrivă şi două abţineri.
Proiectul a fost iniţiat de 50 de deputaţi şi senatori PSD şi de liberalul Mircea Diaconu, care a semnat această iniţiativă. În expunerea de motive a iniţiatorilor se arăta: ”Ziua Culturii Naţionale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar şi o zi de reflecţie asupra culturii române, în genere, şi a proiectelor culturale de interes naţional”.
Decretul pentru promulgarea Legii privind declararea zilei de 15 ianuarie ca fiind Ziua Culturii Naţionale a fost semnat la 6 decembrie 2010, iar Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 831 din 13 decembrie 2010.
Ziua Culturii Naţionale este marcată şi în alte ţări europene, cu acest prilej fiind omagiaţi oameni de cultură remarcabili, reprezentativi pentru fiecare stat în parte. În Spania, Ziua Culturii este marcată la data morţii lui Miguel de Cervantes, iar în Portugalia, în ziua în care s-a născut poetul Luis de Camoes. Ziua de naştere a lui Mihai Eminescu a devenit Ziua Culturii Naţionale şi în Republica Moldova, în urma hotărârii autorităţilor acestei ţări.
Arghezi: „Fiind foarte român, Eminescu e universal”
Într-o înregistrare din arhiva Radiofonică (1955 sau 1957, cu o durată de 14 minute şi 33 de secunde), poetul Tudor Arghezi spunea, referindu-se la Eminescu: ”A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă. (…) Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. (…) Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte. Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine (…), poezia aparţine limbii mai bine decât proza (…)”.
