Viața prin oglinda teatrului. Două ore cu pauză

Sunt profesoară. Adică lucrez în învățământul preuniversitar. Nu sunt „doamna profesor”, cum ne spun unii (semidocți) care vor să ne arate respectul. Sunt profesoară și îmi declar vinovăția: mi-am ales meseria aceasta crezând că am vocație și pentru că în clasa a opta am întâlnit-o pe cea care urma să îmi devină model de profesoară începând din clasa a noua și pentru care am ales, la vremea aceea, Colegiul Pedagogic.

Când mă uit din interior spre ceea ce înseamnă viața de profesoară, aleg să văd, mai degrabă, frumosul. Am o capacitate uimitoare  de a reține momentele care mă împlinesc și de a da uitării urâtul. Sunt o eternă optimistă și, chiar și după 27 de ani de muncă, aștept cu emoție toamna. Cu dor de copii. Cu dorința de a face mereu ceea ce este mai bine pentru ei. Cu speranța că scânteia din mine va aprinde în ei o flacără. Cu încredere în triumful valorilor.

Profesorii mai merg și la teatru, din când în când, ceea ce am făcut și eu duminică, pentru încă o alegere marca SEAS 2024. Piesa de teatru „Două ore cu pauză” a Teatrului „Excelsior” a fost crudă. A fost ochiul nemilos din exterior care mi-a reamintit ceea ce ocultez cu obstinație atunci când mă lovesc de neajunsurile sistemului și ale societății pentru că alegerile mele sunt, cum spuneam, frumosul, speranța, optimismul, încrederea în copilul bun de la natură al lui Jean Jacques Rousseau și, prin extensie, încrederea în omul bun, în părintele care dorește să-și crească urmașul în spiritul valorilor. M-am regăsit în fiecare dintre cazurile reale din învățământul preuniversitar pe care această piesă le aduce în prim-plan, cu excepția unuia: nu am fost niciodată într-o comisie de bacalaureat la un liceu tehnologic. Sărăcia din primii anii și munca pe brânci pentru suplimentarea veniturilor, ședințele cu părinții pricepuți la toate, trasul de mânecă despre cum ar fi trebuit să predau anumite conținuturi, negocierea notelor la purtare sau presiunea de a nu aplica regulamentele atunci când copilul vizat avea părinți influenți, manelizarea mediului școlar, compromisul căruia îi spui astăzi mai frumos „negociere” și care lasă gust amar, grevele care nu schimbă nimic cu adevărat…

Cei opt actori aleși de Gianina Cărbunariu au intrat buni, foarte buni în fiecare personaj întruchipat. Alex Călin, Mihaela Coveșeanu, Cosmina Dobrotă, Andreea Hristu, Ioana Niculae, Alex Popa, István Téglás, Annemary Ziegler. Credibili. Au stârnit râsul, dar au îndemnat la reflecție. Spectacolul a fost un semnal de alarmă pentru societate, în general, în care mass-media a erodat constant imaginea profesorului și care nu se mai poate recompune ca întreg din miile de cioburi sfărâmate fără discernământ. Nu există buton de undo pentru răul făcut. Trăim într-o societate în care profesorii nu mai au nicio șansă să devină modele căci copiii aud de mici poveștile despre sărăcie, despre cum profesorii pot fi cumpărați ușor, despre cum profesorii pot fi intimidați ușor, despre notele mici ale acestora la titularizare, despre cazuri de pedofilie și bullying și câte și mai câte ca acestea. Din păcate, la goana după senzațional a mass-mediei se adaugă o proastă înțelegerii a libertății din partea societății civile ce culege roadele puterii date de parvenirea rapidă și care alege să fie față de educatori grobiană, disprețuitoare, manipulatoare, sfidătoare.

Ce șanse mai are o țară cu un sistem de educație subfinanțat de la Domnul Trandafir până în prezent și fără încredere în educatori, ne întreabă, de fapt, Gianina Cărbunariu. Judecați singuri. România – piața de carte cea mai mică din Europa. România – analfabetism funcțional peste 50%. România – ultimul loc din Uniunea Europeană ca număr de absolvenți de învățământ superior: doar 23% din populaţia cu vârsta între 25 şi 34 de ani a terminat o facultate. Și exemplele ar putea continua. România – o țară în care limbajul adolescenților se reduce la „gen” și la englezisme de tot felul, anticipând limbajul viitorilor semidocți care vor da lecții profesorilor deoarece s-au adăpat la izvorul științei de pe Tik-Tok sau al altor bazaconii de socializare, o țară în care copiii nu mai au prenume când își vorbesc, ci toți sunt rebotezați „c…ie”.

Piesa Teatrului „Excelsior” nu a fost o comedie, deși s-a râs. Mi-ar plăcea să fie văzută de cât mai mulți oameni, căci, în optimismul meu, mai cred că arta poate deștepta frământări interioare care să ducă la schimbări în bine. Un fel de catharsis colectiv.

Oricum, din septembrie, revin în bula mea. Când nu voi mai crede în ceea ce fac, voi renunța. Până atunci, sunt de la an la an specialistă în improvizație, asemenea actorilor, căci, nu-i așa, cine nu se adaptează, nu se reinventează moare sau… este omorât.

Pe când o montare a echipei de la „Excelsior” despre învățământul universitar? Ce să fac, sunt româncă, deci aș vrea să văd și capra vecinului pe scenă.