Eroarea Iohannis?

Warren Harding a fost cel de-al 34-lea președinte al Statelor Unite ale Americii. Era un bărbat înalt, bronzat, cu voce puternică. Un om care atrăgea privirile. A fost președinte între martie 1921 și august 1923.

Istoria îl reține ca pe un tip nu prea inteligent, unul dintre cei mai șterși și mai puțin competenți președinți ai SUA.

A ajuns președinte pentru că ARĂTA ca un președinte. Cu toate acestea, desemnarea lui a fost o eroare, pe care scriitorul și ziaristul Malcom Gladwell (unul dintre preferații mei, probabil că v-ați dat seama până acum) o numește „eroarea Harding”. Acesta descrie modul cum a ajuns Harding președinte.

„Într-o dimineaţă din 1899, în fața unui hotel din Ohio, doi bărbaţi s-au întâlnit în timp ce îşi lustruiau pantofii. Unul era Harry Daugherty, avocat şi lobbyist, un Machiavelli al politicii. Al doilea bărbat era jurnalist la un ziar local, care urma să fie ales peste o săptămână senator al statului Ohio.

Numele său era Warren Harding şi era înalt, brunet, cu ochi mari şi pielea bronzată, cu o voce puternică şi caldă.

În momentul în care l-a vazut pe Harding, lui Daugherty i-a trecut instantaneu prin minte: oare tipul asta n-ar fi grozav pentru preşedinte?

Warren Harding nu era un tip prea inteligent. Îi plăcea să joace golf şi să bea, iar apetitul său sexual ajunsese deja legendă. În cariera politică nu s-a făcut remarcat, iar discursurile era descrise drept fraze pompoase în căutarea unei idei.

În 1920, Daugherty l-a convins pe Harding să candideze pentru preşedinte şi acesta a acceptat. Jurnaliştii vremii notau că de multe ori Daughery se exprima că „Harding arată exact ca un preşedinte”. La sfârşitul anului Harding avea să fie ales preşedintele Statelor Unite şi a rămas în această funcţie timp de doi ani, când a murit din cauza unui atac de cord. Majoritatea istoricilor sunt de acord că Harding a fost cel mai prost preşedinte din istoria Americii.

Majoritatea celor care l-au văzut pe Harding au fost impresionaţi de cât de elegant şi distins arăta şi au gândit imediat – total eronat – că era un om curajos, inteligent şi integru.

Eroarea Warren Harding înseamnă că modul în care acesta arăta crea inconştient multe conotaţii pozitive încât procesul de analiză raţională era complet desfiinţat.”

Eroarea Warren Harding este motivul pentru care oameni mediocri ajung în poziţii de responsabilitate înaltă, conchide Gladwell în lucrarea „Blink”.

Am citit acest fragment înainte ca România să îl aleagă președinte pe Klaus Werner Iohannis. Mi s-a părut mult timp că sibianul ARATĂ ca un președinte: înalt, bronzat, destul de impunător, neamț. Iohannis părea să garanteze, prin statură, comportament, modul de a vorbi, stabilitate. Un om care rostește cuvintele apăsat și rar este unul care, de bună seamă, trece prin malaxorul minții sale fiecare literă. Sunt convins că cei care l-au ales s-au bazat și pe modul în care arată, alegerile, a demonstrat-o Nixon, se pierd sau se câștigă (și) la televizor, și prin imagine. Au apărut apoi și imagini, devenite virale, cu Iohannis care arăta ca un președinte.

A trecut mult timp de când ni s-a promis România lucrului bine făcut. Ne apropiem de finalul mandatului și nu putem spune că Iohannis a fost președintele providențial de care avea România nevoie. De multe ori, pus în fața unor decizii, primul om în stat tăcea. Admiratorilor nu li se părea că ezită, ci că stă să cumpănească. Aveau încredere în decizia luată cu întârziere, nu avea cum să fie altfel decât cea corectă.

Cel mai recent episod în care a fost protagonist președintele României a fost, pentru fanii săi, dezamăgitori. A acceptat, fără să crâcnească, nominalizarea Vioricăi Vasilicăi Dăncilă în funcția de premier. Singura condiție verbală: ca PSD să-și facă treaba. Nicio referire la programul de guvernare pe care PSD l-a încălcat grav, la oamenii care ies în stradă, la legile justiției – care TREBUIE schimbate, cu siguranță, dar nu pe repede înainte, nu așa.

Iohannis a avut mai multe șanse să dovedească faptul că este un președinte care contează, că își poate pune amprenta decisiv pe schimbarea în bine a României. A avut mai multe șanse de a dovedi că este mai mult decât o formă fără fond. Că istoria nu va vorbi, ca în cazul lui Warren Harding, de „eroarea Iohannis”.

Până acum, le-a ratat.

Vă recomandăm și:

Diavolul din politicieni

Știți să recunoașteți un politician psihopat? Test

Oamenii care se dau cu zeamă de lămâie pe față. Îi recunoașteți?

Nu vă făliți cu darurile pentru sărmani

Trăiesc în Matrix

Cafeaua din Napoli și mafia din Constanța